SOMN UȘOR,COPILE DRAG!!!

                       SOMN UȘOR,COPILE DRAG!

                                                                                         De PETRONEL VIZITIU

MOTTO:”DATORI SUNTEM NOI, CEI TARI,SĂ PURTĂM SLĂBICIUNILE CELOR NEPUTINCIOȘI ȘI NU SĂ CĂUTĂM PLĂCEREA NOASTRĂ”

ROMANI:CAP.XV.

Ploaia măruntă și rece cădea necontenit de trei zile...În bătaia nemiloasă a vântului,frunzele ruginii ale copacilor,coborau în zig-zag,obosite parcă,lipindu-se apoi de asfaltul rece și umed al străzii.Un câine bătrân,cu blana udă și zburlită,ieși speriat din casa scării unui bloc și o luă la fugă de-a lungul trotuarului,împleticindu-se din când în când pe picioarele lungi și subțiri...

Ionuț coborî de pe pervazul ferestrei pe care stătuse cocoțat și se băgă înfrigurat în patul sărăcăcios ,învelindu-se cu paltonul vechi și slinos al tatălui său.Din odaia alăturată,răzbăteau frânturi de cântece de pahar și cuvinte urâte,prin pereții subțiri și crăpați ai casei;Tatăl acestuia și mama vitregă o țineau numai în chefuri de patru luni,de când se cunoscuseră.În fiecare zi,cei doi se îmbătau și se certau,răzbunându-se apoi pe Ionuț,lovindu-l deseori fără motiv,încuindu-l mai apoi în camera în care se odihnea acum.

”Dragă mamă!Oare ce să fac?Nu mai suport atâta bătaie și mi-e tare dor de tine,scumpa mea!De când ai murit,nu am mai gustat o mâncare caldă...Oare de ce te-a luat dumnezeu de lângă mine?Ce o să fac de acum înainte?Tu nu știi dragă mamă dar copiii de vârsta mea se duc deja de un an la școală!Eu stau acasă!Tata îmi zice că nu are bani să-mi cumpere haine și caiete...nici ghiozdan...în schimb,bea toată ziua iar de tine...a uitat de mult!Așa cred!”

Acestea erau cuvintele pe care le rostea Ionuț,încet,în fiecare seară la culcare,mângâind și sărutând singura fotografie a mamei pe care cu greu reușise să o salveze din mâinile mamei vitrege,femeia pe care tatăl său o adusese în casă la un an și ceva după ce Irina,mama copilului,murise de tânără din cauza unei boli de inimă....Neculai,tatăl băiatului,se apucase zdravăn de băut în ultima vreme și toți banii pe care îi câștiga pe șantier,se duceau pe băutură în special.Elvira,concubina lui,bea cot la cot cu el.Când Ionuț împlinise vârsta pentru a merge în clasa întâi,ea l-a influiențat pe Neculai să nu de-a copilul la școală.Trecuse deja un an de atunci iar copiii vecinilor mergeau acum în clasa a doua.Viața copilului devenise un chin și din acest motiv,tot timpul îi stăruia în minte un gând:să fugă de acasă!Oriunde,numai să nu mai ia bătaie și să aibe parte de liniște...

-Ioaneeeeee!Școală puturosule!E ora șase dimineața și încă lenevești?Hai!Dispari mai repede la consignație și adu-mi o sticlă de rom!Da” repede că plec la muncă!Hai ,până nu-ți ard una!Ionuț sări din pat năuc,luă mașinal banii din mâna lui Neculai și ieși pe ușa casei.

Dincolo de gard,în stradă,zări ghemuit lângă containerul de gunoi,un câine lățos cu picioare scheletice!Acesta stătea nemișcat ,respirând greoi...Ionuț se apropie fără frică de bietul animal vagabond și îl mângâie pe cap cu tandrețe,vorbindu-i în același timp:”Ce faci aici sărăcuțule?Te-am văzut și aseară cum alergai prin ploaie!”Cățelul începu să de-a din coadă,privindu-l pe copil cu doi ochi mari,nevinovați.Băiatul observă apoi că ”Lățosul” are laba unui picior ,umflată și continuă să-l mângâie îcet,vorbindu-i în continuare :”De ce or fi oamenii așa de răi?Mă uit la tatăl meu și nu-l mai recunosc....Mă iubea înainte tare mult...Și el și mama...mai mult mama!Știi Lățosule?Mama mea e sus,în ceruri!Tare bună mai era!Și frumoasăăăăă....”Hai,mergi cu mine?”Mai spuse Ionuț,bătându-se cu palma peste genunchi.”Hai,vino după mine,prietene!”

Bătrânul animal se ridică încet și după ce își scutură odată blana udă,porni alene ,pe urmele băiatului...

-Săru” mâna tanti Geta!Spuse Ionuț vânzătoarei.

-”Neața copile!Iar ai venit după băutură?Ia spune,ce să-ți mai dau de data asta? -Ca de obicei tanti!Rom sau vodcă!...De fapt tata a zis rom,așa că rom să-mi dați,altfel...mă bate iar...

-Poftim ,spuse vânzătoarea,în timp ce îi dădu sticla cu alcool.

-Mulțumesc!

-Mergi sănătos copile!Apoi continuă pentru sine:Vai și amar de tine,copil chinuit!Ce soartă te așteaptă oare?

Când ajunse în dreptul casei,Ionuț îi vorbi cățelului:”Lățosule,stai aici!S-ar putea să am nevoie de tine!Și știi de ce?Pentru că azi voi fugi de acasă!Te iau cu mine!Să mă aștepți!

Câinele,parcă înțelegând cuvintele puiului de om,se ghemui lângă ușa scării blocului,urmărindu-l cu ochi blajini,până ce acesta intră în casă.

Mama vitregă,cum îl zări,îl și luă la rost:”Mai repede nu poți veni ,tâmpitule!Parcă vii din Patagonia!Ție îți trebuie o bătaie bună,ca să umbli mai iute!Prea ești mocăit!Ieși din fața mea lepădătură!”

-Elviro!Hai și tu mai repede dragă că întârzii ,ce naiba?strigă Neculai din bucătărie.

Ionuț merse direct în camera lui,se aruncă pe pat,apoi înfundându-și fața în paltonul tatălui începu să plângă încet, să nu fie auzit.Se ridică într-un târziu și urcându-se în locul lui preferat,pe geam,”evadă”cu privirea dincolo de gard...Cerul era senin,fără ca vreo urmă de nor să-i păteze albastrul.Soarele se pregătea pentru un răsărit minunat ,aruncându-și primele raze peste oraș apoi,apăru în toată splendoarea,mare și strălucitor!Elvira apăru în pragul ușii:

-Dă-te jos de pe geam,tembelule și mai dă o fugă la consignație că setosul ăsta de ta”ctu a băut toată sticla și m-a lăsat pe uscat,spuse femeia,clătinându-se.

-Imediat!Spuse Ionuț.Mă îmbrac și plec!

”Asta e ultima oară când mă mai vedeți”,își spuse .”Cred că o să-mi fie dor de tata dar nu mai pot...trebuie să plec!”Își luă o hăinuță mai groasă,roasă pe la buzunare,și murdară,un fes pe cap,așeză cu grijă fotografia mamei în buzunarul de la piept apoi se mai uită odată înapoi și văzu cu ochii minții pe mama sa ,peste tot în cameră:pe pat,cusând un mileu,la fereastră,apoi dereticând ,scuturând lenjeria,apoi o văzu zâmbindu-i cu dragoste....Se rupse cu greu din această încleștare a minții și se înfățișă în fața Elvirei.

-Sunt gata d plecare!

-Foarte bine!Fii atent ,de data asta să nu mai întârzii că iei o bătaie cum nu ai mai luat!Dar de ce ai lacrimi în ochi?Să nu zici că știi să plângi?

-A,nuu,mi-a intrat ceva în ochi...minți copilul.

-Hai,tunde-o!Să vii repede!

-De data asta o să vin mai repede!

Luă banii din mâna femeii și ieși în fugă.În stradă,Ionuț se uită după câine,dar nu-l zări nicăieri.Se mai uită odată spre fereastra casei părintești apoi porni grăbit spre nicăieri...Soarele de toamnă târzie,înșelător,orbea ochii băiatului învățat să stea numai în casă,între patru pereți.Simți înfingându-se în obraz mii de ace...Apropierea iernii,plutea în aerul rece...Ionuț umblă purtat de pași aiurea,pe străzi necunoscute .Deodată îi atrase atenția niște țipete voiaose de copii.Se îndreptă curios spre locul de unde venea larma și se opri într-un colț,lângă peretele unei case.La câțiva metri distanță,se afla o curte plină de copii zgomotoși.Era școala în care ar fi trebuit să învețe și el.Rămase așa,nemișcat,uimit de veselia celor de o vârstă cu el.Unii alergau de colo-colo,alții râdeau fericiți.Un grup de vreo patru copii îl observă pe Ionuț și veniră mai aprope ,strigând în cor:Bos-che-ta-rul!Bos-che-ta-rul!De ce nu vii la școală leneșule?Huuuuuuuu!Huooooo!

Deodată,un lătrat gros se auzi din apropiere.Lățosul ajunse lângă poarta  școlii și începu să latre amenințător la copiii din curte.Ionuț îl văzu și plin de bucurie îl chemă”:Lățosule!Dragul meu,vino aici!„Cățelul veni cu capul plecat puțin,uitându-se lung în ochii copilului.”Hai să plecăm de aici undeva departe!”Câinele mai latră odată către curtea școlii apoi,cei doi,porniră,unul lângă altul...doi oropsiți ai sorții...Strigătele batjocoritoare ale școlarilor se auzeau din ce în ce mai încet până se stinseră de tot,undeva în urmă.

Se făcuse deja ora prânzului iar bietul copil nu pusese nimic în gură de vreo 24 de ore și simțea că nu mai are putere să meargă.În plus,niște nori negri,puseseră stăpânire pe cerul senin.Ajunseră într-un final,în piața aglomerată din centrul orașului.Tarabe pline cu tot felul de bunătăți ,stăteau gata să se încovoaie sub greutatea acestora:fructe de toate felurile,aranjate frumos,tot felul de dulciuri,ocupau spațiile pentru vânzare.Ionuț puse ochii pe o bucată de brânză și într-un moment de neatenție al vânzătorului,o șterpeli,apoi o luă la fugă.

”Hoțul!Prindeți hoțul!Incepu să strige cineva.Degeaba însă.!Copilul alergă cât îl țineau picioarele,urmat de cățel,și nu se opriră decât la câteva străzi distanță,departe de piață,în apropierea gardului unui cimitir imens.Pătrunseră printr-o gaură în interior și,la adăpostul unui monument funerar din marmură,Ionuț împărți mâncarea cu prietenul său necuvântător și începură să înfulece cu poftă din bucățica de brânză.În acest timp,o ploaie rece ca gheața începu să cadă de sus,din cerul întunecat.La câțiva pași,Ionuț găsi un cavou gol.Acesta avea ușile deschise larg,așteptând parcă,pe cineva....Îl cuprinse un sentiment ciudat,chiar dacă nu știa mai nimic despre cavouri.Fusese doar o singură dată într-un cimitir ,atunci când o îngropaseră pe Irina,dar nu în vreun cavou de marmură,ci într-o groapă simplă de pământ.Poate nici nu pricepea că aici,unde vroia să se adăpostească,urma să fie îngropați oameni....Coborî în cele din urmă treptele cavoului,îndemnându-l și pe câine să facă același lucru.

Spre ”norocul”lui,găsi pe unul din rafturi,mai multe rufe îngrămădite sub formă de așternut,un borcan din sticlă cu două lumânări,și o cutie cu chibrituri,semn că pe acolo mai trecuse cineva.De bucurie,Ionuț nu se mai chinui să se întrebe ce e cu acele lucruri și după ce își termină bucățica de brânză,se așeză pe raftul de jos.Îl chemă pe Lățosul lângă el,apoi se înveliră cu o haină mai mare.Adormi destul de repede răpus de ziua grea prin care trecuse mai mult alergând.Afară,sitele cerului,continuau să cearnă picături mărunte și reci.Curând se întunecă de-a binelea....

Două umbre negre trecură prin spărtura gardului pe unde intrase și Ionuț și se opriră chiar în dreptul cavoului,lăsând jos,pe pământ,o geantă voluminoasă.Lățosul,simți prezența străină și începu să mârâie înfricoșător...Fuuuugi!Strigă unul din cei doi.ți-am zis că sunt fantome!!!Abandonaseră bagajul și o rupseră la fugă,făcând un adevărat slalom printre morminte,împiedicându-se de grilaje din fier.Panica îi cuprinse și mai tare când ajunseră să treacă prin gaura îngustă din gard,prin care încăpea doar o persoană.Depășiră cu greu și acest din urmă obstacol,apoi dispărură undeva,în noapte.

După miezul nopții ,picăturile de apă,se transformară ușor,în fulgi de zăpadă mari și pufoși,așternând pe pământul rece un covor alb de nea...Ionuț deschise ochii,trezit de câinele care îl lingea de zor pe obraz...Mațele îi ghiorăiau zgomotos,provocandu-i un adevărat război interior.Se întinse,trosnindu-și oasele mici,înțepenite de frig,apoi se adresă câinelui:”Ce ne facem Lățosule!Ce mai mâncăm azi?Să știi că nu am furat niciodată până ieri!Mi-e frică și mi-e rușine să fur,dar n-avem ce face!Mi-e foame!

Deodată,fața copilului se lumină brusc.Își aduse aminte că ,în buzunarul de la piept,lângă fotografia mamei,avea banii cu care trebuia să cumpere băutură.Se căută repede.Sărută încă odată poza mamei,o puse înapoi și urcă grăbit treptele cavoului.Ajuns la suprafață,rămase uimit de frumusețea covorului alb de zăpadă...Mintea fragedă îl făcu să se bucure nespus de venirea primilor fulgi.Dacă era mai mare ,și-ar fi dat seama că acest lucru e grav,ținând cont că nu avea un adăpost călduros.Ionuț nu putea percepe la modul real dificultatea momentului...făcu repede un bulgăraș de zăpadă,aruncându-l spre gardul cimitirului.Lățosul,sări cățiva pași mai încolo.Se opri lângă un bagaj voluminos,o geantă din piele neagră,ce nu fusese acoperită bine de zăpadă.Ionuț trase fermuarul și se uită în interior.Se pare că dumnezeu sau Irina,îl supravegheau îndeaproape ,deoarece,găsi în geantă două păini,salamuri,câteva batoane,șuncă presată,cașcaval,câteva roți,un teanc de bancnote și vreo cinci cartoane cu țigări.Ionuț luă geanta și coborî iute în cavou ,unde se puseră pe mâncat pe săturate.Copilul se gândea cu milă la cel ce își pierduse bagajul pe acolo.Doar Lățosul știa întâmplarea de noaptea trecută cu cei doi hoți....

Afară,ninsoarea se întețise,iar frigul ierni care se afla foarte aproape,câștiga tot mai mult teren...După ce se săturase ,Ionuț începu să se joace cu câinele,împărțind banii găsiți,în mod egal,apoi iar îi lua și iar îi împărțea.O clipă se gândi să-i ducă acasă tatălui său.Erau destui cât să-i cumpere un ghiozdan și câteva caiete....Se răzgândi repede însă,amintindu-și de bătăile primite.Luă apoi cățelul în brațe pentru a se mai încălzi.Căzu într-un somn adânc,în care o visă pe mamă...Se făcea că stătea în brațele acesteia ,acasă,în camera călduroasă și curată.Mirosea parcă a levanțică și a lapte mama....Nicolae,tatăl,stătea în fotoliu,citind ziarul.Se opri parcă din citit și zise:”Copii,mă primiți și pe mine lângă voi?.”Mama îl întrebă pe Ionuț din ochi,zâmbind..”.Da mamă,îl primim...”spuse Ionuț.Stătea acum între cei doi părinți care îl sărutau pe obraji,,pe rând....Irina îl mângâia ușor pe frunte,cântând cu o voce îngerească,nani ,nani...Auzi apoi ca de obicei,când aproape să adoarmă de-a binelea,vocea catifelată a mamei:”Noapte bună ,puiul meu drag”!

.....A doua zi,dis de dimineață,paznicul cimitirului auzi un câine urlând cu durere....Nu-și dadea seama de unde venea acel urlet și vru pe moment,să-și facă de lucru prin cabina de la poartă însă nu mai putu sa rabde.Își luă bâta și se îndreptă curios spre locul în care Lățosul,ce ținuse câteva zile locul de mamă,tată și prieten al bietului pui de om,își striga,așa cum învățase de mic,jalea pierderii celui mai bun și mai cuminte stăpân pe care îl avuse vreodată!

Peste două zile,Neculai își îngropa singurul copil,lângă mama sa.Zile întregi apoi a plâns la căpătâiul lor,cerându-le iertare ,însă era prea târziu!Același paznic al cimitirului,îl găsi într-o dimineață,spânzurat de creanga unui tei bătrân,aflat alături de locul în care se odihneau pentru totdeauna,cele două ființe dragi pe care le iubise foarte mult,dar aburii alcoolului îi întunecase mintea ,mai apoi,împietrindu-i și inima.Astfel,dintr-o familie cândva fericită,nu mai rămăsese nimeni care să-i plângă...

Un câine bătrăn ,lățos și cu picioare scheletice,mai fusese văzut multă vreme lângă cele trei cruci ,undeva,într-un colț al cimitirului,rezervat oamenilor săraci....Cei care nu-i știau povestea,nu înțelegeau de ce un câine slab și bătrân,nu se mișca de lângă o cruce mai mică,pe care scria cu litere din vopsea albă,SOMN UȘOR,COPILE DRAG!

                                                                 SFÂRȘIT