COPII,ESTE RĂZBOI!DECEMBRIE 1989

 

„COPII,ESTE RĂZBOI...”!

De PETRONEL VIZITIU

Subunitatea militară,era situată undeva,pe malul mării!Vuietul valurilor și bezna adâncă în care se afla,datorită camuflării,îi dădea aerul unei așezări pustii,ruptă parcă dintr-un film de groază.

Din zece în zece metri,câte o umbră neagră,lungită pe pământul rece și umed,scruta cu privirea,întunericul de dincolo de sârma ghimpată a gardului!Santinelele erau la posturi,cu pistoalele mitralieră încărcate și gata de tragere!

Două faruri luminară scurt poarta subunității și,o dacie,frână brusc în fața acesteia!Căpitanul Mihai A.,coborî grăbit din mașină.....Primele cuvinte pe care le adresă comandantului gărzii și santinelei,au fost:„Copii!Este război!

***

În anul 1968,într-o noapte de februarie,se năștea într-o familie modestă,de țărani,Petre Viziru.După ce termină opt clase în satul natal,părinții acestuia,oameni săraci dar ambițioși,își trimiseră băiatul la o școală militară.Această alegere a părinților,nu-i displăcea nici lui Petre deoarece,poveștile bunicului despre război și hainele frumoase ale băiatului cel mare al vecinului,elev la Liceul Militar,îi imprimaseră și lui,o puternică dorință,aceea de a deveni ofițer.Această bucurie a lui și a părinților,nu ținuse însă decât câteva luni,iar asta numai din lipsa banilor!Astfel,visul cel mai de preț al lui Petre,se nărui repede,de parcă nu ar fi fost construit niciodată!Lacrimile părinților,l-au făcut atunci să înțeleagă că,pe lumea asta,dacă nu ai bani,nu ai voie nici măcar să visezi!

În sfârșit!După ce termină zece clase în comună,Petre își făcu într-o bună zi bocceluța și plecă la o școală profesională,într-un oraș situat la vreo 400 de kilometri de casa părintească.În ziua plecării,mama sa l-a strâns cu putere în brațe,ca și cum ar fi fost ultima oară și,cu lacrimi în ochi,i-a mai zis:„O să-mi fie tare dor de tine,dragul mamii!”

După doi ani de școală profesională,Petre s-a angajat pe un șantier.În fiecare lună,trimitea bani părinților,pentru a-i ajuta la creșterea celor două surori mai mici,rămase acasă!A mai trecut un an,apoi,Petre Viziru,a primit ordinul de încorporare...

***

Gara din orașul Galați era înțesată de recruți,însoțiți fiecare de prietene,prieteni,frați sau părinți.Pentru Viziru,plecarea în armată a fost tristă,deoarece nu avea cine să-l conducă.Părinții,surorile și prietenii fiind deja departe,în satul natal.Iată-l deci,singur,cu o valiză mare,cât un șifonier,într-o gară supraaglomerată,însă pustie pentru el.Avea,ce-i drept și aici în oraș câțiva prieteni,însă,aceștia erau probabil ocupați cu treburi mult mai importante,în seara aceea rece,de ianuarie!Citi pe un afiș la ce linie trage trenul său și plecă într-acolo.Acesta era deja pe poziție de plecare.Cu greu și-a găsit un loc liber printre bagaje,fete roșii în obraji și părinți înlăcrimați!Când sirena trenului urlă,toți însoțitorii au coborât rapid,în tren rămânând doar cei cu ordin de încorporare și foaie de drum!Nimeni nu intuia ce avea să-l aștepte,chiar dacă unii tați ziceau la plecare:„Hai,curaj,că n-a murit nimeni în armată!”Mulți aveau să constate mai târziu,că nu este așa!Cum nimeni nu poate ști cu precizie ce-i rezervă viitorul,tot așa,nici acești tineri,nu știau ce-i așteaptă.În sfârșit,sirena trenului plin cu recruți mai sfâșie încă o dată,prelung,inimile tuturor,apoi se urni cu greu din loc.

„Hai liberare!”Se auzea din când în când din unele compartimente.Petre Viziru,stătea dus pe gânduri,cu fruntea lipită de fereastra vagonului.O lacrimă caldă îi străbătu în viteză mare obrazul și se pierdu în gol...Cu toată larma de glasuri și sticle cocnite,Petre adormi...Când deschise ochii,în compartiment nu mai rămăsese decât el și un recrut.Acesta dormea dus,cu picioarele pe bancheta din față și capul pe valiză.Sforăitul lui,aproape că acoperea glasul roților din fier ale trenului iar aerul era îmbâcsit cu tot felul de „miresme”ce proveneau,bineînțeles de la băuturile consumate de către viitorii militari...

Roțile trenului scârțâiră prelung,și acesta se opri.Petre se uită pe geam,apoi la ceasul de la mână:„Este deja ora trei?...Ce repede mai trece timpul...

- Omule!strigă Petre,zgâlțâind-ul ușor pe recrutul care dormea fără griji.Am ajuns la capăt...trezește-te!

- Ce gară e asta?întrebă recrutul,sărind iute în picioare.

- E Gara C.!Sper că aici trebuia să cobori....nu?

-Da,da!spuse tânărul..hai să coborâm!Tu la ce unitate mergi?

- La 0202,spuse Petre.

- Doamne ferește!Și eu ,tot acolo merg...măcar bine că suntem amândoi din același oraș,mai spuse recrutul.

După ce își luară valizele,cei doi,coborâră din trenul pustiu acum,pășind timizi pe peron.Gara era plină,înțesată de recruți cu obișnuitele lor valize.Conform celor înscrise în ordinul de încorporare,Petre,trebuia să fie la unitate la ora șapte fix.

- Tu la ce oră trebuie să fii la unitate,îl întrebă Petre.

- La ora zece!spuse colegul....

- Înțeleg!Deci,acum ce faci?Mergi cu mine sau mai rămâi prin oraș până la zece?

- Ăăăă...eu mai rămân...mai beau una mică...nu mă grăbesc,răspunse viitorul camarad al lui Petre.

După ce și-au luat „la revedere”,Petre Viziru porni pe jos,întrebând în stânga și în dreapta civilii din jurul gării,care ar putea să-i de-a ceva informații despre locul în care se află unitatea 0202.Nimeni însă,din cei întrebați,nu puteau să-i spună clar,unde e aceasta!„Ce naiba!Ce unitate o fi asta de nu știe nimeni de ea?Știu că la Galați,primisem primul ordin de serviciu pentru securitate,215...,însă am fost întors din drum și mi l-au dat pe acesta!”.În cele din urmă,un cetățean mai în vârstă ce venise și el la gară cu odorul lui ,care pleca la armată în alt oraș,i-a explicat de-a fira-păr,unde trebuie să ajungă.„Tinere,zise acesta,la ora patru jumate, ai autobuz din autogară spre M..Te urci în autobuz și întrebi șoferul unde trebuie să cobori...ăștia cunosc drumurile cel mai bine.Ia-o pe lângă blocul ăla,mai spuse omul.Acolo e autogara!„După ce i-a mulțumit frumos,Petre Viziru,porni cu pasul apăsat,către autogară.După vreo oră de așteptat,se urcă în autobuzul care trebuia să-l ducă spre locul de unde avea aproape,să nu se mai întoarcă,niciodată!Șoferul acestuia,l-a lăsat pe viitorul militar după vreo patruzecișicinci de minute,în mijlocul unui câmp pustiu și înghețat.Unitatea se afla la doi kilometri de unde îl lăsase autobuzul.Porni la drum cu pasul grăbit.Afară era un ger cumplit,iar vântul năprasnic își făcea de cap,biciuindu-i nemilos,fața.Fiind în luna ianuarie și la ora cinci dimineața,era destul de întuneric.Singurele lumini erau cele de la unitatea militară...lumini ce se apropiau cu fiecare pas de-a tânărului...Începu să fredoneze pe drumul pustiu,de țară, „Treceți batalioane române carpații”,emoțiile crescându-i din ce în ce mai mult.

Dincolo de gardul unității,o umbră neagră se plimba de colo-colo,oprindu-se din când în când pentru a bate din picioare.

- Stai!Cine-i?Strigă santinela,de cum îl zări!

- Să trăiți!răspunse Petre.Sunt recrut și am fost repartizat la această unitate...este unitatea 0202?

- Da,bărbate!Spuse santinela,un flăcău înaaalt,cât gardul pe care îl păzea.Dar știi ce te sfătuiesc?Dute naibii înapoi în oraș și te îmbată!Ești bolnav?La ora asta se vine în armată?Și încă treaz?

- Îmi pare rău,spuse Petre,dar pe foaie scrie ca la ora șapte fix să fiu aici,așa că nu mai plec nicăieri.E șase jumătate,unde să mai plec la ora asta!Și așa am înghețat de frig.

- Băi nebunule!Dute și vino la nouă,la doișpe că nu se întâmplă nimic,mai spuse santinela,însă Petre nu a vrut cu nici un chip să se întoarcă din drum.În cele din urmă,poarta se deschise....

- Bă,tu ești apevist(armată pe viață)spuse soldatul.Îți place armata...las că te saturi tu ...douăzeci și patru de luni...o să-ți iasă pe ochi...

- Douăzeci și patru de luni?Întrebă mirat,Petre.

- Da,mă!Douăzeci și patru de luni!Nu vezi că-i unitate de marină?Ori stai prost cu vederea?

Petre înghiți în sec...„Doi ani?Am pus-o tată!”Își zise în gând.Santinela îl lăsă în camera pentru vizitatori de la punctul de control,apoi își continuă rondul.În jurul orelor zece,Petre era deja tuns scurt,îmbrăcat în hainele marinei militare,haine pe care avea să le poarte de aici încolo,timp de douăzeci și patru de luni și șapte zile....A treia zi de la sosirea noilor recruți în unitate,a început și perioada de instrucție de patru zeci de zile.Petre a urmat apoi școala de gradați,o lună,în urma căreia,s-a ales cu gradul de fruntaș,apoi,mai târziu,altă școală de gradați,unde a obținut gradul de caporal.În douăzeci și trei de luni,Petre,a fost acasă de trei ori:de două ori în concediu de odihnă și odată ,într-o permisie de șapte zile,primită chiar de la Contraamiral pentru o faptă deosebită.Restul timpului și l-a petrecut în unitate.

Iată-l acum pe fostul recrut,cu douăzeci și trei de luni de armată la activ,caporal și Comandantul Gărzii,detașat împreună cu câțiva soldați,undeva,într-o intreprindere pe litoral.Acum în gardă,era rai față de cele prin care trecuse în șaisprezece luni de armată până s-au liberat „bătrânii”!

BĂTRÂNI,BIBANI,RACI ȘI TILICARI

Probabil,încă de la înființarea trupelor militare,armata a fost împărțită ca și acum,în două categorii de soldați:„bătrânii”,cei cu o perioadă mai mare de armată la activ și ceilalți,începătorii care,în funcție de arma din care făceau parte,se numeau:la marină „raci”,la uscat „bibani” și„ tilicari ”la jandarmi.

În perioada cât a fost „rac”,Petre a avut viață grea dar,nu insuportabilă.Totuși,cei care au făcut armata,sunt de acord că cele mai „fericite”momente ale unui soldat,sunt ,în afară de permisii și învoiri,mâncarea și somnul!După orele de instrucție și celelalte activități specifice recruților(spălat vesela,curățat cartofi,etc.)sera,aceștia cădeau rupți de oboseală.Cei care erau mai rezistenți,puteau auzi noaptea tot felul de bancuri din gura „bătrânilor”și tot felul de poante,pe care de altfel,nu le-ar fi auzit în altă parte!De multe ori,un „ordin”dat de un bătrân,fară să fie gradat bineînțeles,îl făcea pe Viziru să uite de toate și să explodeze în râs când,normal,ordinul nu îi era adresat.Deseori se auzea după „stingere”o voce de bătrân care striga:„Racu Popescu,arde bătrânuuuuu!”Atunci,„fericitul”posesor al numelui respectiv,trebuia să sară repede din pat și să aducă bătrânului o cană cu apă,sau zece!Sau:„O țigară la mine fugeeee!”Ori să cânte un cântec de leagăn,la capul acestuia.Nu era posibil să te abții din râs,când vedeai un vlăjgan de douăzeci și unu de ani,cântându-i altuia,de vreo douăzeci și doi-douăzeciși trei de ani,„nani,nani,puiul mamii”...și asta cu multă seriozitate!

De multe ori a primit și Viziru astfel de „ordine”însă două dintre cele mai trăsnite,pe care nu le va uita toată viața,le voi povești aici,apelând la răbdarea cititorului,în speranța că îl voi face să zâmbească puțin...

Peimul ordin primit de soldatul Petre Viziru, a fost în seara de paște a anului 1988.

***

După o zi destul de încărcată cu instrucție de front și alte „activități”militărești,a sunat în final și semnalul mult așteptat de recruți,„stingerea”!După dezechipare,Petre s-a aruncat pur și simplu în pat,și cu toată avalanșa de râsete și bancuri din dormitor,din zona bătrânilor,adormi aproape instantaneu,căzând într-un somn adânc,fără vise.După două sau trei ore,cine știe,Petre auzi la urechea lui :„Racule,deșteptareaaaa!Ce-i cu somnul ăsta?Te crezi acasă,în civilie?”Buimac,sări din pat,uitându-se năuc,cu ochii semi-deschiși,la cel care i-a tulburat somnul....Omul,era un „pitic”în comparație cu Petre însă cu o voce de bețiv notoriu,slab dar cu mult tupeu.Ceilalți bătrâni,jucau parcă lipsiți de griji,un poker sau o șeptică!Ferestrele erau acoperite cu pături,pentru ca ofițerul de serviciu să nu vadă lumina.

- Uite care e treaba,racule!zise Piticul.În sera asta e paștele și eu,ca un bun creștin ce sunt,am fost obișnuit de mic copil,să mănânc în seara de paște cozonac și ouă roșii...altfel nu e paște...

- Totuși,nu înțeleg,ce legătură am eu cu toate astea,spuse Petre,vizibil enervat.

- Are legătură,cum să n-aibă,zise Piticul.Stai să-ți explic:Te echipezi matale regulamentar,așa ca de permisie,apoi pleci la cea mai apropiată biserică,de unde nu te întorci fără cele menționate....”Mâncați cozonac?”Îi întrebă Piticul pe ceilalți bătrâni,care răspunseră logic că da...Ei,atunci doi cozonaci ,o sticlă de vin și zece ouă,da”cu desene pe ele,că așa sunt eu învățat...ai înțeles?

- Am înțeles!răspunse Petre amețit de cap,apoi continuă:Tovarășe soldat de anul doi,dar cea mai apropiată biserică este tocmai la doi kilometri de aici!Cum o să ies eu pe poarta unității...

- Băăă!Strigă Piticul.Vrei să moară bătrânul de poftă?Nu mai comenta!Racul nu comentează!Hai,dispari!

Petre ieși pe ușa dormitorului,urmărit de hohotele de râs ale bătrânilor.Mai auzi din urma lui,vocea Piticului:„Vinul să fie roșu,racule!”

Ajunse pe hol,numai în pijamale și înjurând în surdină.Plantonul,leat cu Petre,îl văzu pe acesta nervos și auzi hohotele de râs dar nu știa despre ce e vorba.Scoase o țigară„BT”din pachet și o aprinse tacticos.

- Dă-mi și mie una,spuse Petre.

- Bine omule,dar tu nu fumezi!

- Poate vrei să zici că nu am fumat până acum...

După ce începu să pufăie prima țigară din viața lui,soldatul Viziru îi povești colegului,exact cum stau lucrurile.Când tocmai să plece înapoi la culcare,după vreo jumătate de oră,fiind încă miezul nopții,Piticul ieși pe ușă cu o pereche de pantaloni sub braț și un fier de călcat.„Nu se poate,își zise Petre.Ăsta vrea să mă bage în batalionul disciplinar...”

- Oooo racule,ce faci?Stai la bârfă?Unde-s cozonacii?Nu i-ai adus,ai?Atunci,drept pedeapsă pentru nesupunere în fața unui bătrân obosit de atâta armată,ruginit,o să te rog să-mi calci și mie pantalonii de oraș!Știu că nu te superi!Să-i calci impecabil pentru că mâine plec la o nuntă...aaaa nu ți-am spus:sunt nun mare!După ce-i calci,mai spuse Piticul,și crezi că te poți tăia în dunga lor,să mi-i pui frumos pe băncuță,lângă pat.Ok,racule?

- Am înțeles,spuse Petre.În gând însă,vedea rupând în mii de bucăți materialul și fierul spart.Ce nuntă putea să fie lunea și,mai ales,cine i-ar fi dat învoire acestui individ,chiar și pentru nunta sa?

- Tot ți-a dat până la urmă ceva de făcut,zise plantonul după ce s-a asigurat că bătrânul a intrat în dormitor.

- Mi-a dat,spuse Petre,dar s-ar putea ca mâine dimineață,Piticul să aibe o surpriză!

- Ai grijă ce faci Vizirule,că ăștia nu se joacă!Cu toate karatele tale pe care am auzit că le-ai făcut,să nu ai și tu o surpriză!

Prea puțin îi păsa soldatului Petre de o bătaie!Antrenamentele pe care le făcuse în civilie,într-o sală de sport clandestină,de arte marțiale,îl căliseră destul de bine în acest sens.„Ce-o fi ,o fi”își mai spuse, coborând la parterul cazarmei și intrând în clubul unității,acolo unde de obicei noaptea,racii călcau ținutele bătrânilor!Așeză pantalonii Piticului crac peste crac,pe masă,puse fierul de călcat pe aceștia undeva în zona genunchilor și,după ce introduse ștekerul în priză,dădu drumul la televizor.Cu toate că era aproape ora două dimineața și era pe timpul „ceaușeștilor”,în zona unde se afla unitatea militară,se prindeau foarte bine două posturi turcești și unul bulgar.Deseori,în unele nopți pe care le știau doar bătrânii,la acel amărât de „TV”se puteau vedea filme alb-negru,se puteau vedea filme ”sexi”,filme pe care un „rac”nici nu visa că ar putea să le vadă vreodată în ”88,când programul la TVR ținea vreo trei ore și acelea cu cântece patriotice sau congrese.Să tot fi trecut vreo treizeci de minute când,plantonul ,intră în viteză pe ușa clubului.

- Băi Petre,cred că arde ceva!Miroase a ars peste tot...

- Stai liniștit!Ce poate să ardă decât..pantalonii imbecilului...asta arde!

Atunci plantonul,sări iute și smulse ștekerul din priză.Scoase fierul și îl puse pe suport.Pe locul unde stătuse acesta,rămăsese o gaură exact cât talpa.Mai avea puțin și ajungea la lemnul mesei.

- Ăăă,dar tu,chiar că ești sărit,spuse plantonul.Îți dai seama!Ce o să zică Piticul când și-o vedea pantalonii...

- Cât e ceasul?Întrebă,Petre.Al meu a stat.

- Două și zece!

- Gata!Plec la culcare!Te uiți la televizor sau îl sting?

- Lasă-l Petre,că mă uit....dar ce-i asta?

În acele momente,pe ecranul televizorului,o blondă apetisantă făcea strip-tease .Soldatul Viziru ieși pe ușa clubului,cu pantalonii bătrânului sub braț,lâsând plantonul cu ochii scoși din orbite,la TV.Acesta privea hipnotizat mișcările fetei,nemaivăzând asemnea frumusețe!În seara imediat următoare,după semnalul „stingerea”,majoritatea bătrânilor au sărit pe Viziru,cotonogindu-l,pentru fapta comisă!

Al doilea „ordin”trăsnit pe care l-a primit ,a fot acela de a coase frunzele,cu ață verde,în unul din plopii de pe aleea unității.A fost pus să facă acest lucru pentru ca frunzele să nu mai cadă și,astfel,bătrânii să nu mai aibă de măturat!

După un timp,„racii” s-au obișnuit cu ordinele pe care le primeau de la bătrâni,uneori executându-le,alte ori nu,răbdând în acest fel până cănd aceștia din urmă se eliberau,rămânând ca,mare parte din cei care erau „raci”acum,un pic mai târziu să fie deja bătrâni și să facă și ei aproape toți,la fel.Și totuși,în momentul în care bătrânii,acum civili,s-au îmbarcat în autobuzul ce urma să-i ducă la gară,Petre avu o ușoară părere de rău că aceștia pleacă.Toți „bătrânii”au dat mâna cu „racii”,mulți dintre ei,cerându-și scuze pentru unele întâmplări nefericite pe care le-au provocat acestora din urmă!Când autobuzul părăsi curtea unității,aceasta rămăsese pustie și plictisitoare!Asta era armata!Oare cine poate să-i mai înțeleagă pe oameni....

CAZARMA,O A DOUA FAMILIE

Într-o dimineață rece de decembrie,după ce făcu schimbarea santinelelor din posturi,Comandantul Gărzii,caporalul Viziru,s-a întins liniștit pe patul din camera ce îi era destinată,datorită funcției.Gândurile ia-u luat-o imediat razna spre civilie,cu tot ce însemna aceasta:părinți,frați,surori,prieteni...insă toți aceștia erau departe,la câteva sute de kilometri.„Mai am doar o lună până la eliberare”,își spuse Petre Viziru.Ca orice soldat,în preajma liberării,începuse deja să-și facă planuri pentru viitor.Soldații și cadrele militare cu care petrecuse cele douăzeci și trei de luni,deveniseră pentru el o a doua familie.Comandantul subunității,i-a spus în una din zile:„Vizirule,nu vrei să rămâi la noi după ce termini armata?Dacă rămâi aici,peste o lună vei avea gradul de Sergent Major.Poți rămâne în continuare comandantul gărzii sau nu!Cum vrei!Ce zici?”„Lăsați-mă să mă mai gândesc”,a spus atunci Petre.Singurul lucru care l-a făcut să de-a asemnea răspuns,era depărtarea,sutele de kilometri care îl despărțeau de locul natal și de cei dragi!În cele din urmă,se ridică din pat,scoase o coală de hârtie și începu să le scrie părinților.

SCRISOAREA

„Dragii mei,ve-ți ști despre mine că sunt bine sănătos iar liberarea este aproape.Peste treizeci de zile,voi fi acasă lângă voi!Mamă,te rog să-mi pui într-un pachet,blugii pe care i-am lăsat acasă(dacă îmi mai vin),cămașa cea groasă albastră,un pulover,fularul și un fes negru că pe aici este tare frig,mai ales că e iarnă.Dacă mai sunt buni adidașii,trimite-mii dacă nu,bocancii.Voi ce mai faceți,cum o mai duceți cu sănătatea?Surorile mele, ce mai fac?Mamă,comandantul mi-a propus să rămân în armată după liberare!Mă face sergent major.Voi ce spuneți?Trebuie să-i dau răspunsul înainte de a pleca.Să-mi scrieți,ce ar trebui să fac!Mie mi-ar place să rămân dar,cum rămâne cu voi?De aici nu aș putea veni prea des acasă...Vecinii ce mai fac?A mai murit cineva ,s-a mai însurat cineva prin sat?Tata este bine?Crina.Ileana ,ce mai fac?Cum se descurcă cu școala?Pe la voi este tot așa frig,ca aici?În fiecare dimineață este ceață,iar după masă lapoviță,iar vântul bate foarte tare,valurile mării,ajungând până lângă gardul unității noastre.Ce să vă mai spun!Aștept răspunsul la această scrisoare.Nu uitați să trimiteți hainele,că unii colegi le-au primit deja!

Vă sărută cu drag,al vostru fiu și frate care vă iubește,Petre!PS:Mamă,să-mi cureți geaca!

După ce împături scrisoarea și o puse în plic,Petre se așeză din nou în pat,căzând iarăși pe gânduri.De data aceasta ele se îndreptau în cu totul altă direcție:Un loc de muncă,o casă,un copil!Și-a dat seama că,într-adevăr,cei aproape doi ani de armată,îl transformaseră atât fizic cât și psihic....Avea douăzeci și doi de ani!

VIZITATORII

Fiind în preajma sărbătorilor de iarnă,la poarta unității,începuseră să soseacă rând pe rând ,din toate colțurile țării,părinții,frații,surorile,iubitele soldaților,încărcați cu tot felul de bunătăți,fiecare după puterea lui financiară!Tot în această zi,sosiră la poartă și părinții fruntașului Nicu F.caporalul de schimb al gărzii.Veniseră să-și vadă feciorul,tocmai din nordul Moldovei.Fiind colegi și în același timp Moldoveni „sadea”,Nicu l-a invitat și pe Viziru la punctul de control(poarta).Cu o oarecare sfială,acesta din urmă acceptă,fiindu-i într-un fel dor să mai discute cu un civil,mai ales din zona sa natală.În camera destinată vizitatorilor,cele cîteva mese erau pline cu tot felul de „specialități”tradiționale,pe măsura evenimentului.Undeva,sub o masă,mai într-un colț,un tată împingea cu piciorul o sticlă de vin,„Să nu vadă gradații”!

Părinții lui Nicu ,veniseră pentru a doua oară la băiat,deoarece și aceștia ,ca și părinții lui Petre,nu-și puteau permite să vină de mai multe ori de la patru sute de kilometri.Tatăl lui Nicu,un bărbat bine clădit la vreo cincizeci de ani,a început să le spună în șoaptă celor doi,în timp ce soția lui scotea mâncarea din geantă:„Băieți,treaba în țară e încurcată rău.Lumea nu mai rezistă!Este posibil ca Ceaușescu să nu o mai ducă mult,la conducerea țării!Oamenii sunt din ce în ce mai nemulțumiți...ați auzit ce e la Timișoara?”

- De unde să auzim,tată,spuse Nicu.Nu am auzit până acum,nimic,decât ceea ce zici matale.Lasă,dacă pică Ceaușescu poate o ducem și noi mai bine...

- Fiți siguri de asta,se băgă și Petre.N-ați auzit ce bine o duc ăștia din alte țări,unde nu este comunism?Au voie să vorbească ce vor,nu le este frică de nimeni!Capitaliștii nu vorbesc ca noi,în șoaptă sau pe la colțuri și pot merge în orice șară vor!Nu-i declară nimeni,„trădători”sau spioni!Sunt oameni liberi!

- Copii,spuse doamna „F”,dacă Ceaușescu ar da de mâncare țării și nu ar mai fi tote cele pe cartelă,cred că ar duce-o mai mulți ani ca președinte...Dar nici femeia aia a lui nu-l lasă deloc...se bagă peste tot!Dar mai bine să lăsăm discuția asta,poate ne aude cineva,doamne ferește!Ia puneți mâna și mâncați ceva,că anul ăsta am încălcat obiceiul străvechi și am tăiat porcul mai devreme...știam că venim la voi...

- Are dreptate maică-ta Nicule,spuse domnul „F”.Luați colo câte o bucată de cârnat că ieri l-a făcut!După asta,poate trageți câte un gât de vin roșu de la noi...Zici că-i șampanie nu alta...

- Măi,măi,numai la băutură vă stă mintea,zise mama lui Nicu,cotrobăind prin sacoșă,după sticlă...

A fost invitat și Petre la masă și a mâncat atunci niște cârnați,cum doar moldovencele știu să facă.Trecuse un an de zile de când cei doi soldați,nu mai mâncxaseră așa ceva!

***

Soldații,erau foarte bucuroși că venise iarna.Toată vara nu lipsise de pe masă ,spanacul.Acesta,era cultivat pe o suprafață destul de mare,în grădina unității.Bucătarii,luau coasa dimineața,pe rouă,și în câteva minute umpleau două-trei coșuri de nuiele cu „delicioasa”plantă și,de cele mai multe ori,o aruncau direct în cazan,la fiert!Fie că le plăcea sau nu,soldații mâncau câte o farfurie de spanac apoi o cană de ceai cu pesmet.Li se amintea apoi,că aceasta este hrană de război și că soldatul,trebuie să fie învățat și cu așa ceva!

„Ce chestie”,își spunea Viziru uneori:„Omul nou,clădit din ...spanac!Măi să fie!”

Totuși,„dracul nu era așa negru”.Mulți soldați aveau „cunoștințe”la bucătărie,ori mai dădeau câte un pachet de „BT”și se lipeau de o pâine în plus,cu brânză sau marmeladă”.Într-o seară,după ce schimbă santinele din posturi,Petre ,fu cuprins de o foame nebună.Cum de câteva zile un moldovean de al său de același leat,fusese uns bucătar,și-a luat inima-n dinți și s-a prezentat la bucătărie.

- Omule,spuse Viziru,salvează-ți conaționalul!Dă-mi ceva de mâncare că aseară am sărit masa și acum sunt rupt de foame!

- Ce vrei să mănânci,întreabă curios bucătarul...

- Orice,numai să-mi umplu golul din stomac,bineânțeles,în afară de spanac,spuse Petre.

- Fii atent,caporale!Îți dau să mănânci,dar numai să nu te prindă ofițerul de serviciu că dau de belea!Uite cum facem,continuă bucătarul:intri în cambuză și eu te încui acolo.Mănânci ce vrei dar „fără urme”iar când te saturi,bați la ușă iar eu îți deschid.Ok?

- Limpede!Mai întrebi,răspunse Viziru.

Peste câteva clipe,acesta era încuiat în cambuza unității,camera rece,în care se țineau toate alimentele perisabile pentru cadrele militare și pentru soldați.Înconjurat de puțini cu brânză,compoturi,lăzi cu marmeladă,gemuri,saci cu pâine,etc.Petre întoarse o ladă din lemn cu gura în jos și așezat pe aceasta,nu s-a mai ridicat până ce nu s-a văzut sătul de marmeladă și brânză.După ce a mai ascuns sub bluza de marinar,încă o pâine tăiată în două umplută cu gem și unt,pentru „caporalul de schimb”,s-a îndreptat către ușă dar...În fața acesteia,stătea întins cât era de lung,un șarpe de vreun metru jumătate.(mai taărziu,Petre află că acesta nu era singurul care,pe timpul verii,dormea la răcoare,în cambuză.).Cum,dintre toate viețuitoarele întâlnite de Petre,cel mai înfricoșător era șarpele,acesta rămase nemișcat la vederea „frumosului”exemplar.A găsit în cele din urmă o coadă de mătură cu care să bată în ușă,de la distanță.„Gata!Nu mai bate,spuse bucătarul.Vin imediat!”.Se auzi apoi cheia răsucindu-se în broască iar caporalul ieși rapid,spunând:„Sunt salvat!”

- Uite unșarpe,îngăimă Petre când îl zări pe bucătar.

- Și ce-i cu asta?Crezi că-i primul pe care îl observ aici?Hai!Să nu zici că ditamai comandantul de gardă se sperie de un șarpe,zise acesta!

- Ăăă,cum să-mi fie frică,mi-e silă să pun mâna pe el,e rece...atâta tot!

Bucătarul luă șarpele de cap și-l aruncă ca pe o bucată de furtun oarecare...După ce mulțumi în gând lui dumnezeu că a scăpat de șarpe și cu voce tare bucătarului pentru „ospăț”Petre Viziru plecă spre corpul de gardă,uitându-se pe jos cu atenție ca nu cumva să calce pe târâtoare.Se culcă sătul dar,toată noaptea visă șerpi și balauri de toate mărimile!

RADU CEL FRUMOS(ALARMĂ DE LUPTĂ)

- V-ați săturat copii?Întrebă mama lui Nicu,pe cei doi militari.

- Da!Vă mulțumesc spuse Petre.

- Și tu Nicule?

- Da,mamă!Răspunse acesta.

- Pune totul în sacoșă,să mai aveți și pe diseară!Cu sticla de vin ce facem,o luăm acasă,mai întrebă mama caporalului de schimb.

- Măi femeie,zise soțul acesteia,lasă băieților sticla de vin și dă-le și sticla aia de rachiu,că știu eu cum e în armată!Tu nu ai de unde să știi.!Lasă că au ei grijă!

- Chiar așa mamă,zise Nicu.Mă gândeam eu că tata o să-mi aducă și o tărie!O să bem câte puțin,înainte de culcare,ca și medicament...Și așa noi doi,zise Nicu,arătând cu capul spre Viziru,nu avem nici un minut de arest în doi ani de armată!Bătrânii noștri spuneau că,cine nu face măcar o zi de arest,nu știe că a făcut armata!

- Vai,doamne ferește!Nu vă luați după toți golanii,mai spuse mama lui Nicu,în timp ce bărbații,izbucniră toți trei în râs!

După ce au mai discutat puțin,părinții și-au strâns în brațe fiul,au dat mâna cu Petre apoi,au plecat spre gară!Cei doi gradați i-au urmărit cu privirea până ce au dispărut.Nicu,și-a șters cu repeziciune o lacrimă ce îi apăruse în colțul ochiului.„Mi-a intrat ceva”se dezvinovăți acesta,fără să fie întrebat.Petre însă,îl înțelegea destul de bine deoarece nici el nu-și văzuse părinții de vreo șapte luni și-i era ,de asemeni,foarte dor de ei.

Acea zi de șaptesprezece decembrie,a decurs ca de obicei:schimbarea santinelelor din posturi și odihnă!Seara,în jurul orelor douăzeci și unu trei zeci ,ofițerul de serviciu sună la corpul de gardă,chemându-l pe caporalul de schimb la „cameră”,pentru a mai scăpa de plictiseală.A mers cu acesta și fruntașul,punând într-o sacoșă câțiva cârnați,o felie de tobă,pâine și sticla cu rachiu.

Ofițerul de serviciu pe unitate,avea gradul de Plutonier Major.Dacă aveai ceva de vorbit împotriva regimului,a comunismului în general,acesta era omul cu care se putea discuta.Subofițerul,tot moldovean și el de prin părțile Neamțului,era un om calm,o fire flegmatică și numai dacă deschidea gura îți puteai da seama ușor că îl doare în cot de adunările de partid,de Ceaușescu și de adepții acestuia!Când cei doi caporali intrară în camera ofițerului de serviciu,plutonierul Moroșanu îi aștepta pe scaun,în fața biroului cu picioarele pe acesta,pufăind dintr-o țigară „carpați”,cine știe a câta,până la acea oră.

-Să trăiți tovarășe plutonier major!

- Salut,băieți,răspunse acesta,dar greu mai veniți!Haideți,luați loc!

- Tovarășe plutonier,azi dimineață au venit ai mei de la țară...v-am adus și dumneavoastră câte ceva,zise Nicu!

- Vreți să mă mituiți,moldovenilor!glumi plutonierul.

- Nu,tovarășe plutonier,continuă Nicu.V-am adus niște cârnați de la noi,din nord,să vă dați cu părerea:sunt buni ori ba?

- Cârnați ați spus?Măi,voi sunteți cumva neamuri cu Ceaușescu de mâncați așa ceva la vremurile astea?

- Nu ,tovarășe plutonier,noi nu suntem neam cu el,spuse Petre...posibil ca porcul din care sunt făcuți cârnații să aibă vreo legătură....

- Hai,gata subiectul că ne întindem prea mult,spuse subofițerul.Haideți să mâncăm cu toții dacă tot ați adus așa ceva!

- Noi am mâncat,spuse Nicu.

- Mă,voi ați pus otravă în carne și de aia nu mâncți cu mine,ai?V reți să moară plutonierul?Glumi acesta.Hai să luăm cu toții,doar n-o să înfulec singur și voi o să căscați ochii la mine.Nicu întinse masa și cei trei militari se puseră pe „treabă”,sub avalanșa de laude aduse tobei și cârnaților de către subofițer.La final,„masa boierească” fu udată cu câte un păhăruț de rachiu și, după ce s-au aprins câte trei țigări deodată,s-a trecut la discuții pe diferite teme.Ceasul de perete arăta ora douăzeci și două când soneria telefonului,întrerupse brusc discuțiile...

- Ofițerul de serviciu la telefon!Spune soldat....

În vreme ce asculta la aparat ceea ce îi spunea soldatul din centrala telefonică,plutonierul,rămase cu gura căscată,nemaiscoțând nici un sunet...Apoi continuă:„Măi,ești sigur?Asta nu se poate!Cu așa ceva nu se glumește!Sper să nu-mi faci vreo glumă că te paște arestul....bine,bine,vin imediat”,mai spuse plutonierul.După ce așeză receptorul în furcă grăbit,se uită la cei doi gradați și le spuse:„Băieți,am primit ordinul să executăm „RADU CEL FRUMOS”adică„ALARMĂ DE LUPTĂ”!Haideți fuga la centrală,să verific!

Centrala,se afla la capătul holului,iar cei trei,intrară în fugă pe ușa acesteia!La acea oră,soldații dormeau.Doar plantonul,schimbul doi,citea plictisit,pentru a nu știu câta oară,o directivă de a tovarășului secretar general al partidului comunist,ca să nu adoarmă.În momentul când cei trei ,ilitari intrară pe ușă,soldatul de serviciu discuta prin telefon cu celălalt soldat de la Marea unitate...

- Ce război?Cu cine ne batem mă?....

-Dă-mi repede receptorul,spuse plutonierul.Alo,plutonierul major Moroșanu,ofițerul de serviciu de la UM0202!Băi soldat,fă-mi urgent legătura cu ofițerul de serviciu de la voi,dar repede!Alo!Să trăiți tovarășe căpitan!Ce se întâmplă tovarășe?După ce repetă de mai multe ori„am înțeles”,plutonierul,alb ca varul la față,dădu ordinul pe care,cel puțin Petre,nu credea că îl va auzi vreodată!

- Caporale,ALARMĂ DE LUPTĂ”!Nu-mi cereți alte explicații că nu știu nici eu despre ce e vorba!Mergeți iute în corpul de gardă și executați ceea ce prevede regulamentul în astfel de situații...Sper că știți ce aveți de făcut,da?

- Împart și muniția ?Întrebă Petre Viziru!

- Am zis să fgaceți tot ce trebuie făcut la „alarmă de luptă”!E clar?

- Am înțeles!Răspunseră cei doi gradați în cor,ieșind în pas alergător pe ușa centralei telefonice.

Din fugă,Petre i-a zis plantonului că e alarmă de luptă,drept pentru care ,acesta rămase inert,cu ochii privind în gol și gura larg deschisă,uitându-se după ei.În urma lor,soneria unității militare învățată doar cu semnalele„stingerea”,deșteptarea” și ,masa,suna acum prelung,în liniștea nopții,înfricoșătorul semnal!...

În corpul de gardă,soldații ce aveau doar patru luni de armată la activ,auziseră semnalul soneriei dar stăteau pe marginea paturilor,uimiți,uitându-se unii la alții.

„Băieți!Strigă caporalul Viziru,ajuns în camera de gardă.De la Marea Unitate s-a dat ALARMĂ DE LUPTĂ!Nu-i nici o glumă,este reală,așa că echiparea urgent!Pregătiți-vă să dublați posturile!Aveți un minut să fiți încolonați la ușă!După ce dădu ordinul,desigilă și descuie dulapul pe care scrie,MUNIȚIE DE ZĂZBOI.În același timp,observă că mâinile încep să-i tremure ușor...”„Calmează-te omule,ce naiba?Își spuse Petre.Ești comandantul gărzii sau ce?Dacă tu,tremuri,ce fac oare acești copii care au doar patru luni de armată și au tras cu arma,o dată sau de două ori?”Inspiră aerul cu putere în piept,apoi își continuă treaba,desfăcând lăzile cu muniție.După ce împărți soldaților câte cinci cartușe,din cele destinate serviciului de santinelă,Petre Viziru le spuse:„Aveți grijă ce faceți!Nu încărcați armele decât la ordin!Nu îndreptați arma,unul spre celălalt!Asta,ca un sfat prietenesc,dacă nu vreți să murim degeaba!Trebuie măcar să murim cu un scop...”

Soneria telefonului,îi întrerupse prelegerea...era ofițerul de serviciu,care îi spuse că în scurt timp,toți salariații vor sosi la unitate.Datoria comandantului gărzii era să-i întâmpine la poartă și să dea raportul comandantului subunității.

După ce distribui muniția,tuturor soldaților și toți erau încolonați în fața ușii pentru a ieși din corpul de gardă,caporalul observă cum,pe chpurile acestora,frica își făcea din ce în ce mai mult loc...Nici el nu stătea mult mai bine la capitolul„curaj”dar se forța ca acest lucru să nu fie sesizet de către subordonați.

„Un planton în corpul de gardă și o santinelă în curte,strigă caporalul Viziru!”Îi auzi aproape pe toți,în cor:Eu,eu!”Asta se întâmpla,deoarece,zidurile cazărmii erau groase și erai mai bine ferit de...„de către cine?!”își spuse caporalul.Era întrebarea care îi chinuia pe toți în acel moment...În cele din urmă se rezolvă problema plantonului și cea a santinelei,iar fruntașul Nicu F.,a luat grupul de soldați,mergând să dubleze paza posturilor!Comandantul gărzii împreună cu santinela de la punctul de control ,așteptau sosirea cadrelor de acasă!

** Două faruri,luminară scurt,poarta subunității și o„dacie”frână brusc în fața acesteia!Comandantul subunității,Mihai A.,coborî grăbit din mașină!Primele cuvinte pe care le-a spus comandantului gărzii și santinelei au fost:COPII,E RĂZBOI!**

ADUNAREA ÎN CLUB

A doua zi,pe optsprezece decembrie,soci în unitate căpitanul Macovei,ofițerul care se ocupa cu pregătirea politico-ideologică a cadrelor militare,din tot divizionul.Peste puțin timp,soneria stridentă a telefonului din camera de gardă își făcu datoria și sună enervant.Pentru Petre Viziru,aceasta devenea din ce în ce,mai enervantă!De câte ori ridica receptorul,abia dacă mai respira până afla despre ce este vorba,cu gândul la ordinul pe care avea să-l primească.Și de această dată,ridică încordat,receptorul:

- Alo!Comandantul gărzii,caporal Viziru,ordonați!

- Caporale,ia toți militarii de la „liber”și veniți la club!Tovarășul Macovei,dorește să vă vorbească!E ceva,în legătură cu alarma!Veniți repede!

- Am înțeles,tovarășe comandant,răspunse Viziru.

Cel care sunase era căpitanul Mihai A.În cinci minute,toți soldații din corpul de gardă,erau adunați în club.Acum,așteptau cu sufletul la gură,informații despre INAMIC.

Căpitanul Macovei își drese glasul,tușind forțat,semn că se pregătea să-și înceapă discursul.Înfățișarea acestuia,ar fi lăsat oricui impresia că nu a zâmbit niciodată în viața lui.Academia ȘTEFAN GHEORGHIU,crease din acest om,un adevărat robot.Înalt,solid,cu ținuta impecabilă și veșnic proaspăt bărbierit,reprezenta copia fidelă a unui ofițer german,din cel de-al doile-a război mondial.Privirea pătrunzătoare ,asemeni cu a unui șarpe,gata de atac,asupra prăzii sale,se fixa pe rând,asupra tuturor celor din sală!Ofițeri,subofițeri,soldați și gradați,toți se fereau din calea acestui individ!Se vedea clar,că nimeni nu și-l dorea prin preajmă...Lângă Macovei,stătea căpitanul Mihai A.Acesta,ca și plutonierul Moroșanu,nu avea nici o „tangență„cu adunările de partid sau cu învățământul politico-ideologic!Ura aproape fățiș,aceste activități comuniste.Caporalul Viziru,cunoștea foarte bine trăsăturile acestui căpitan,deoarece,având scrisul foarte ordonat,de multe ori era pus de acesta să-i scrie temele la I.P.I.și.nici măcar o dată,nu se uita în acel caiet!

„Tovarăși,începu căpitanul Macovei!După cum știți cu toții,aseară s-a dat ALARMĂ DE LUPTĂ!Mulți dintre voi,sunt sigur,se întreabă,contra cui urmează să luptăm!De aceea v-am adunat astăzi,aici!Vreau să vă informez,că,la Timișoara,un grup de spioni,proveniți de la unele agenții din străinătate,încearcă să destabilizeze ordinea și liniștea nu numai acolo,ci pe tot cuprinsul țării!Conform ordinelor primite de la comandantul suprem al armatei,tovarășul Ceaușescu,aceste bande de spioni și huligani,trebuiesc suprimate prin orice mijloace!Deocamdată,în orașul nostru este liniște dar trebuie să fim foarte vigilenți și,la nevoie,să intervenim cu toate forțele,făcând chiar și uz de armamentul din dotare,pentru restabilirea liniștii și ordinii în țara noastră!”

Aceste cuvinte,rostite de căpitanul Macovei,erau cele mai importante pentru militari.Aceștia,habar nu aveau despre ceea ce se petrecea la Timișoara în acele momente.Pentru a nu plictisi cititorul,nu voi mai reda restul discursului deoarece,acesta era în continuare doar propagandă ceaușistă.

PENTRU DUMNEZEU!NU TRAGEȚI!

În ziua următoare,militarii „știau”deci,într-o oarecare măsură,împotriva cui trebuiau să lupte.Conform ordinelor date „de sus”,trebuiau să tragă în oricine se apropia de gardul unității,însă,după ce plecă Macovei,comandantul subunității,Mihai A.,chemă din nou militarii în club și le spuse:”Tovarăși,trăim cu toții un moment istoric!Trebuie să fim cu mare băgare de seamă,toți!Indiferent dacă suntem ofițeri ,subofițeri sau militari în termen.Viața noastră,ar putea fi în pericol în următoarele ziele!Fiecare dintre noi,are acasă pe cineva drag!Părinți,copii,frați,surori,iubite...cu toții vrem să trăim!De aceea,eu vă rog,să tratați cu multă seriozitate și răspundere,toate orinele pe care le veți primi,în special,de la mine.Să sperăm că în orașul nostru,nu se va întâmpla nimic.Totuși,dacă se va apropia cineva de gardul unității,nu deschide nimeni focul fără somația legală,dacă există timpul necesar!În caz că vine cineva înspre gard,mă anunțați în cel mai scurt timp și eu voi fi acolo!Faceți orice dar,PENTRU DUMNEZEU!NU TRAGEȚI!

LINIȘTE

Ploaia măruntă și rece,cădea fără milă peste oamenii întinși pe foile de cort,de trei zile!Aceștia mâncau pe rând,în fugă,iar de dormit,dormeau tot cu schimbul,îmbrăcați,cu hainele pline de noroi și pistoalele mitralieră sub cap.Pe soldați îi cuprinse încet ,o stare de neliniște,din cauza acestei lungi așteptări.Cineva,chiar spuse la un moment dat:„Mai bine ar veni cine o fi să vină,numai să se termine o dată!”

Frigul,ploaia și bezna în care se „scăldau”,coincide destul de mult cu acea atmosferă de război despre care caporalul Petre Viziru,citise în destul de multe cărți!De trei zile,militarii stăteau în așteptare și nu se întâmpla nimic,decât liniște,frig,lapoviță și ...liniște.

TERORISTUL

În vreme ce caporalul Viziru se afla „la odihnă”,îmbrăcat și cu pistolul mitralieră sub pernă,telefonul din cameră sună strident!La celălalt capăt al firului,era santinela de la postul zece.

- Tovarășe caporal,sunt santinela de la postul zece,soldat Lificiu!Vă raportez că dinspre partea de nord a postului meu,se îndreaptă spre mine o siluetă!Ce să fac?Întrebă soldatul,cu vocea înceată,gâtuită de emoție.

- Este departe de tine?Întrebă caporalul.

- Cam la o sută de metri,spuse santinela.

- Bine!Bagă-te în tranșee și nu o pierde din ochi!Vin și eu imediat!

- Am înțeles,tovarățe caporal!

Petre formă repede numărul comandantului și-i explică în grabă,despre cum stau lucrurile.

- Caporale,spuse acesta!Fii cu mare atenție!Somează regulamentar și,dacă persoana se supune,aresteaz-o și adu-o la punctul de control.Vezi să nu fie mai mulți!Dacă încearcă să te atace,împușcă-l!

- Am înțeles!Rosti comandantul gărzii,trântind receptorul în furcă!„Am ajuns oare să împușc oameni”?Se întrebă !„Am eu puterea asta?”Iată câteva gânduri care îl frământau pe Viziru,în timp ce alerga aplecat,cu arma în mână,către postul de santinelă de la care primise telefonul.La circa cinci zeci de metri de gard,o siluetă se apropia ,sfâșâind întunericul des,împiedicându-se în moluzul câmpului arat și plin de apă!

Petre ieși târându-se pe sub sârma ghimpată a gardului și se postă în șanț.Mai verifică încă odată pistolul mitralieră și,după ce lăsă siguranța la foc automat,își aținti privirea spre făptura ce se apropia,parcă mai repede!La cinci -șase metri,Petre dădu drumul somației,aproape involuntar,cu o voce gravă și străină,care suna a moarte:„Stai!Stai că trag!”Omul din fața lui se opri brusc,aruncă bagajul pe care îl avea și ridică ambele mâini,deasupra capului,în semn de supunere.Cu arma îndreptată spre acesta și cu degetul arătător pe garda trăgaciului,caporalul se ridică din șanț cu nervii întinși la maxim,tremurând din toate încheieturile.După toate aparențele,individul care se afla în fața lui,părea a fi unul de la țară,nevinovat și fără gânduri războinice...

- Ce cauți omule pe aici,îl întrebă Viziru!

- Nu vă supărați,spuse omul,vin tocmai de la Suceava și îmi caut băiatul!Este soldat ca și dumneata,dar nu știu unde e unitatea la care face armata,că eu nu am mai fost până acuma la el!

- La ce unitate este băiatul dumitale,îl iscodi Petre.

- La 0202!

- Cum îl cheamă,întrebă caporalul!

- Cezar M.!E de la țară,spuse omul...

- Îl cunosc nene,e de la noi!Dar ce te-a apucat să vii la ora asta și tocmai acum,când știi probabil,ce se petrece în țară?

- Știu!Știu ce se întâmplă dar nu ma interesează decât să-mi văd băiatul!

- Bine!spuse caporalul!Ia-ți bagajul și hai să mergem la punctul de control...dumneata mergi în față...

În sinea lui,caporalul nu era chiar așa sigur că omul era,cine spunea că este...„Acest individ,ar putea fi oricine. Îmbrăcat așa modest și cu figura de nevinovat pe care o are,ar putea păcăli multă lume”!Ajunși la poarta subunității,în prezența santinelei,comandandul gărzii îi spuse civilului să scoată tot ce are prin genți!Astfel,fuse descoperit un întreg arsenal asupra presupusului terorist:brânză,cârnați,șuncă,ouă,pâine...Mai avea „teroristul”în unul din bagaje,două recipiente din sticlă,pline cu un lichid de culoare roșie și unul de culoare albă,care până la urmă,s-au dovedit a fi un vin de calitate extra și o țuică de la mama ei!„Le-am adus pentru băiatu meu ,spuse omul,dar și pentru voi!Doar sunteți colegi...”

După ce efectuă „inventarul”bagajelor,caporalul îl informă telefonic pe comandant,despre toată întâmplarea cu „teroristul”,iar acesta îi dădu voie soldatului Marcu să meargă la poartă,dar să nu stea mult.

Soldatul sosi la punctul de control,în pas alergător,și după ce și-a îmbrățișat îndelung părintele,îl luă repede la întrebări:„Ce cauți tocmai acum la mine?Toată vara nu ai putut să vii,dar ai venit acum,când puteai să fii,și poți fi în continuare împușcat de cineva.până ajungi acasă!”„Îmi era dor de tine,dragul tatii!De asta am îndrăznit să vin,spuse tatăl acestuia!

După vreo douăzeci de minute,Cezar i-a spus tatălui său,să plece mai repede spre casă.În cele din urmă,după multe urări de bine,nea Marcu și-a îmbrățișat fiul și, cu lacrimi în ochi,plecă grăbit spre gară.Nu părea să-i pese de întuneric sau altceva!Își văzuse băiatul și acesta era bine sănătos,slavă domnului,chiar „oleacă”mai voinic decât acum patru luni,când plecase militar!

MOARTEA HÂDĂ,TRECE PE LÂNGĂ

CAPORAL

Comandantul gărzii,se deplasă cu zece soldați din gardă la sala de mese,ca de obicei.Aceștia s-au așezat de o parte și de cealaltă a mesi lungi din lemn,cu pistoalele mitralieră între picoare,cu patul pe podea și țevile în sus.Soldatul care se așezase în fața caporalului,a vrut să pună arma ca și ceilalți,dar,în acel moment,a atins din greșeală trăgaciul armei cu glonț pe țeavă și neasigurată!Într-o fracțiune de secundă,un cartuș de 7,62 mm,se înfipse în peretele din spatele caporalului,la doi-trei centimetri de capul acestuia,împroșcându-l cu var și ciment.Soldatul rămase nemișcat,galben la față.Într-o clipă,caporalul se ridică și-i trase un pumn,în plină figură.Soldatul se prăvăli peste ceilalți colegi,scăpând arma din mână!Ușa sălii de mese se izbi puterni de perete și în cadrul acesteia apăru comandantul subunității,foarte agitat,din cauza focului de armă,care a răsunat în toată cazarma!

- Cine a tras?A murit cineva?

- Nu,tovarășe căpitan,spuse Petre.N-a murit nimeni!Soldatul zerfași a apăsat trăgaciul armei,din greșeală.Nu a avut siguranța pusă,continuă caporalul.

Nu voi descrie aici,ce a fost la gura comandantului în acele momente,la adresa lui Zerfași.Din fericire pentru toate părțile,acest eveniment,s-a încheiat fără urmări grave.

CEAUȘESCU A FUGIT

Pe douăzeci și unu decembrie,în jurul orelor noă,căpitanul Macovei,sosi din nou în unitate.De cum îl văzu,Viziru își spuse:„Cred că iar o să ne adune ăsta în club,pentru „comunicări”,și exact asta s-a întâmplat.La ora unsprezece,comandandtul subunității sună la corpul de gardă și dădu ordin ca,toți soldații să meargă în club,la televizor,deorece ,peste câteva minute,Ceaușescu urma să țină o cuvântare!A specificat că acest ordin fuse dat ,bineînțeles,de către Macovei.Cu toate murmurele de nemulțumire și chiar câteva înjurături discrete la adresa lui Ceaușescu,militarii s-au deplasat în sala de ședințe a subunității.Acolo,în primele rânduri,stăteau ofițerii și subofițerii,ca de obicei,iar la masa din fața tabloului secretarului general,care zâmbea de zeci de ani de pe suprafața peretelui,stăteau comandantul și căpitanul Macovei.

La televizor,un grup de femei,cu bluze albe și fuste negre,lungi până la baza ecranului,interpretau „cântece patriotice și revoluționare”,cântece de care cu siguranță,nimeni nu avea neapărată nevoie,mai ales soldații treziți din somn!În sfârșit,programul„distractiv”luă sfârșit,făcând loc altuia și mai și:cuvântarea lui Ceaușescu!

O mare de oameni,copii,tineri,vârstnici,înarmați cu pancarte,lozinci și fotografii uriașe ale celor ce aveau să fie în curând numiți „Dictatorul și sinistra sa soție”,aclamau „cu entuziasm”,cuplul de conducători.Pe chipurile celor din mulțime se putea citi plictiseala,ca de obicei și ura față de cele două persoane,congresele și discursurile lor,dar în același timp și neputința de a întreprinde ceva,spre a-i face să oprească înfometarea poporului.Fiecare grup de oameni era atent supravegheatde către unul sau mai mulți „paznici”ai P.C.R,de aceea,nimeni nu avea curajul să protesteze!Mulți dintre cei care au cutezat să vorbească ,criticând partidul comunist sau conducerea acestuia,au fost închiși,schingiuiți,omorâți,pentru ca,mai târziu,să fie „dați dispăruți”!În sfârșit,la un balcon,apăru Ceaușescu împreună cu nevasta și toată clica acestora.

„Dragi tovarăși și prieteni!începu acesta,discursul.La Timișoara,spioni de origine necunoscută,încearcă să ne destabilizeze țara!Agenturili străine,prin spionii lor,încearcă să pună în pericol,cuceririli revoluționare ale poporului român!

În acele momente,atenția tuturor celor aflați în fața televizorului din clubul subunității,a fost atrasă de niște strigăte scoase de un grup restrâns de oameni din mulțime,strigăte care,pentru început păreau IREALE atât pentru militari cât și pentru românii care se aflau în acele clipe în fața televizorului :„HUO!JOS CEAUȘESCU!JOS CRIMINALII!Ca o scânteie dusă de vânt,aceste strigăte,luară o amploare de nedescris,cuprinzând încetul cu încetul,marea de oameni.Atunci,Ceaușescu,intrând vizibil în panică,începu să promită poporului român,marea cu sarea,lapte și miere însă,omenirea adunată acolo nu s-a mai mulțumit cu promisiunile și părea că nu mai are de gând să tacă!Într-adevaăr ,nu mai tăcu!Pe fundalul acestor evenimente,transmisia TV de la cuvântarea „omului ales”se întrerupse brusc.Era ora 12.54 în ziua care va rămâne în istorie:„21 decembrie,1989.”

***

După ce asistența din clubul subunității rămase fără glas în fața celor văzute și auzite,căpitanul Macovei,cu figura unui om aflat în fața plutonului de execuție,dădu ordin ca,toți militarii,să treacă la activitățile lor,nevrând ori neputând să comenteze în vreun fel întâmplarea incredibilă,care a avut loc,prin intermediul televizoarelor,în fața întregii națiuni!Când militarii se ridicară cu intenția de a părăsi sala,Macovei ordonă să rămână pe loc,toți ofițerii,subofițerii și gradații.Dpă ce toți soldații ieșiră afară,căpitanul Macovei,începu să vorbească:„Tovarăși!Nu știu ce s-a întâmplat la București,dar vă ordon,să nu permiteți nici unui militar,indiferent de grad,să comenteze cele văzute la televizor!Bineînțeles că acest incident din capitală va fi remediat repede.Cei care vor fi auziți vorbind despre această întâmplare vor fi băgați în pușcărie,fără discuție!Atât am avut de adăugat,mai spuse căpitanul.Treceți la treburile dumneavoastră!”

Toți militarii,cu toate că au luat la cunoștință despre restricțiile impuse,nu se puteau abține și,discutau în șoaptă despre cele văzute la TV,animați de o oarecare rază de speranță.

GENERALUL MILEA,S-A SINUCIS!

În jurul orelor cincisprezece,comandantul cubunității de data aceasta,adună din nou în club toți militarii în termen și îi anunță că,Generalul Milea,Ministrul Apărării Naționale,s-a sinucis,apoi continuă:„În acest moment,armata română a rămas fără ministru,lucru foarte periculos pentru țară!Fiecare om,să fie foarte atent în postul său.În situația în care ne aflăm,am putea fi atacați foarte ușor de către unii din vecinii noștri de peste graniță!Un soldat ceru permisiunea să vorbească:„Tovarășe căpitan,spuse acesta,noi stăm în posturi,dar ce facem cu cele cinci cartușe dacă suntem atacați de cineva?”„Ai pus bine problema,spuse căpitanul,dar deocamdată nu s-a întâmplat nimic deosebit.Veți primi mai multă muniție,doar dacă va fi neapărată nevoie!Nu ne putem juca cu armamentul!Mai bine să nu ajungem până acolo!Dacă nu mai aveți întrebări,mergeți fiecare în posturile voastre și depuneți mai multă vigilență de acum încolo!”

Comandantul avea dreptate:de când soldații aflaseră împotriva cui trebuia să lupte,de când văzuseră la TV huiduielile la adresa lui Ceaușescu,o lăsaseră mai moale cu vigilența însă,aceasta avea să fie liniștea de dinaintea furtunii!În cursul aceleiași seri,speranțele tuturor în ceea ce privea fuga Ceaușeștilor,prinseră contur.„Ceaușescu a fugit!”Această veste minunată,dată de un subofițer,a făcut repede înconjurul unității,până la soldații din tranșee.Toți au fost cuprinși pe moment de o imensă bucurie,fără să bănuiască,ce sacrificii umane vor fi făcute ulterior.

ORI LA BAL,ORI LA SPITAL!

În ziua imediat următoare,caporalul Viziru,fruntașul Nicu f. și plutonierul major Moroșanu,au hotărât în unanimitate,să desființeze toate panourile din subunitate,pe care erau scrise „sfaturi și indicații prețioase”date de Ceaușescu,cât și urări de bine,la adresa acestuia!

Cei trei militari au trecut repede la acțiune!Cu prima pancartă din tablă groasă,vopsită în alb și cu litere roșii,s-au „luptat„vreo cinci sprezece minute,fiind bine fixată în beton.Văzând că treaba merge greu,Moroșanu a spus:„Băieți,haideți la Parcul auto să luăm un tractor,că așa,nu mai terminăm până la liberarea voastră!”Parcul auto,era păzit în acel moment,de soldatul Davidescu,unui din tractoriștii unității.Și el,la fel ca și ceilalți militari în termen,se gândea în acele momente,la liberare!„După douăzeci și trei de luni de armată,când mai am doar o lună până la vatră,chiar acu și-a găsit și ăsta să fugă!Cine știe când vom putea pleca acasă”,își spunea soldatul,în sinea lui,trăgând cu nesaț,fumul din țigara „carpați”.

Plutonierul Moroșanu și cei doi gradați,l-au trezit pe Davidescu din starea de melancolie în care se afla:

- Salut,Davidescule!

- Să trăiți,tovarășe plutonier major,răspunse acesta,luând poziția de drepți în timp ce se străduia să ascundă țigara în palmă....

- Uite cum stau lucrurile,zise plutonierul.Am venit la tine,ca să ne dai o mână de ajutor.

- Vă ajut cu plăcere dacă am cum,spuse soldatul.

- Ai,cum să nu!Continuă plutonierul Moroșanu,numai să vrei!Fii atent:Noi trei,am hotărât să scoatem din uz,toate pancartele din unitate care îl proslăvesc pe Ceaușescu,dar nu le putem scoate,pentru că sunt ancorate bine în ciment!Aici intervii tu,cu tractorul și o șufă!

- Tovarășe plutonier,dar dacă Ceaușescu n-a fugit,iar noi distrugem toate chestiile alea,v-ați gândit cam ce pățim?

- Bineînțeles că ne-am gândit,spuse Viziru!Intrăm în batalion sau vom fi împușcați...Tu nu ai auzit ce a fost la Timișoara și la București?Lumea nu mai rabdă!Nu este nici un spion!Acuma,dacă tu mori de frică,putem continua ce am început și fără tine!

- Băi Davidescule!Ce naiba!Zise plutonierul.Ne ajuți ori nu?Ca să nu mai lungim vorba degeaba!Până la urmă,vorba aia:„Ori la bal,ori la spital”!Măcar să știm și noi că am făcut ceva împotriva lui Ceaușescu!Dacă vrei,ne găsești la poartă!

Cei trei militari,plecară spre punctul de control când,după câteva minute,auziră motorul tractorului,ambalat la maxim!Davidescu,venea în trombă spre poartă,la volanul tractorului,ce scotea scântei pe țeava de eșapament!

Caporalul Viziru,„ceru permisiunea”plutonierului de a-i oferi lui onoarea să lege și să demoleze,cea mai mare pancartă din unitate,apoi se cățără repede,ca o pisică pe semicercul din tablă sub formă de semilună,situat deasupra intrării,pe care scria:„Trăiască PCR în frunte cu secretarul său general ,tovarășul Nicolae Ceaușescu!”După ce legă șufa de aceasta,Viziru coborî.Tractorul porni cu roțile patinând iar cu un scârțâit prelung,sudurile cedară de la locul lor și,marea „reclamă”pro-ceaușistă,căzu pe asfalt,cu un zgomot infernal!

- La gunoi cu ea!Strigă plutonierul Moroșanu!

Vesel și cu țigara în colțul gurii,Davidescu ambală motorul vehicolului la maxim,târâind pe caldarâm cu un zgomot asurzitor,ceea ce fusese pentru atâția ani,urarea adresată lui Ceaușescu și partidului comunist!

După această faptă „eroică”,un fior de bucurie îl străbătu pe caporal,având în vedere măreția momentului,care,pentru el cel puțin,putea însemna sfârșitul Dictaturii sau pușcărie pe viață!Cei trei militari,au apelat în continuare la serviciile soldatului Davidescu(un băiat de prin jud.Galați) care,cu o deosebită plăcere,smulgea reclamele din beton și le ducea direct pe buza dealului,pe malul mării,la gunoi!

- La un moment dat,și-a făcut apariția căpitanul Macovei,absolventul academiei „Ștefan Gheorghiu”,sau mai bine zis,ceea ce mai rămăsese din el,deoarece era disperat din cauza întorsăturii pe care o luaseră evenimentele pe care,probabil,nu le putea accepta sub nici o formă!

- Tovarăși,spuse acesta!Ceea ce faceți aici,este extrem de periculos și eu v-aș sfătui să încetați imediat!Opriți-vă tovarășe plutonier!

- Tovarășe căpitan,vă rog să ne lăsați în pace să ne facem treaba!Am luat în calcul toate riscurile,așa că,mai bine,încercați să-i opriți pe cei din cazarmă care văd că aruncă pe geam tablouri și cărți cu ceaușescu!

Într-adevăr,ceilalți soldați din unitate,au început să facă și ei ceva util:intrau din birou în birou,din dormitor în dormitor și „recoltau”tablourile pe care era imortalizată figura „iubitului conducător”,mai apoi,aruncându-le pe fereastră,în curte!Soldații,fuseseră informați cu puțin timp înainte ,prin telefon,că această „boală”se extinse și la Divizion(Marea Unitate)iar singurul tablou pe are nu l-au putut lua soldții,a fost cel din biroul comandantului dar,până la urmă,a cedat și el!

Căpitanul Mihai A. ,vrând parcă să de-a de înțeles că este de acord cu ceea ce fac soldații din subunitatea sa,nu a ieșit deloc în curte și nu a dat nici un ordin,de nici un fel!Stătea linițtit în scaunul său,curățindu-și cu atenție unghiile cu ajutorul unui briceag.„Doamne ajută,să nu ne atace cineva”își spunea căpitanul.„Rușii stau ca lupii la pândă,Ungurii la fel!Trebuia să se întâmple odată și odată ceva cu tembelul ăsta de Ceaușescu!”

BOTEZUL FOCULUI

Mulțumit într-o oarecare măsură de ceea ce făcuse în acea zi de decembrie,comandantul gărzii,stătea întins pe spate în tranșeea individuală de lângă gardul unității,spunându-și:„Ce ne-ar mai putea face Ceaușescu,la atâtea milioane de români,dacă anunțul dat la TV ar fi fost fals,ori dacă evenimentele s-ar fi întors în favoarea acestuia?”La această întrebare,nu găsi pe moment un răspuns plauzibil,așa că,își mută gândurile în altă parte!La ora nouăsprezece,plecă la dormitor împreună cu schimbul lui de soldați.Oboseala atâtor zile și nopți nedormite,își spunea cuvântul...adormi aproape instantaneu,în patul din cameră,plin de noroi ca de obicei ,din cap până în picioare.....

Mai multe zgomote puternice,îl treziră la realitate!Năuc,cu inima cât un purice,Viziru sări în mijlocul camerei,cu pistolul mitralieră în mână!Prin geam,observă niște lumini rapide care străbăteau în mare viteză,bezna groasă de afară,urmate de explozii puternice....Zăpăcit de-a binelea,caporalul își chinuia mintea să înțeleagă ce se întâmplă afară!După câteva secunde,pricepu că luminile și bubuiturile,erau proiectile de tun.Acestea proveneau de la bateria antiaeriană din unitatea vecină!Mii de gânduri sumbre îi străbăteau mintea în acel moment:„Doamne,oare a început vreun război?O fi murit cineva din unitatea noastră?”....

Soneria telefonului contribui și ea la zgomotul infernal de afară...caporalul ridică receptorul!Santinela de la postul cinci,raporta că,pe lângă unitate,au trecut zburând la înâlțime mică,două elicoptere iar bateria antiaeriană,trage în ele.Viziru puse receptorul la loc,dar trebui să-l ridice aproape în același timp,deoarece soneria aparatului,zbârnâi din nou!

- Alo!Comandantul găr...

- Ascultă caporale,spuse comandantul unității,care se afla la celălalt capăt al firului:mergi repede afară,la posturile din nordul unității și rămâi acolo!Am fost informat că,dinspre satul Corbu,se îndreaptă spre noi un grup de blindate!Nu știu câte sunt!Pune și tu cât mai mulți soldați în zonă cu mitralierele de 14,5 mm!O să vin și eu mai târziu!Deocamdată voi cere întăriri de la Marea Unitate.Execută ordinul!

- Am înțeles!

Caporalul ,puse receptorul în furcă,armă pistolul mitralieră și,după ce asigură arma,deschise ușa ce dădea spre dormitorul soldaților!Aceștia,cu fețele albe de groază,așteptau înfricoșați!

- Băieți,spuse caporalul,zgomotele de proiectil pe care le-ați auzit,sunt de la unitatea vecină!Au tras în două elicoptere care treceau pe deasupra noastră!Comandantul,ne-a anunțat că,din satul C.,se îndreaptă către noi,niște mașini blindate!Vom merge cu toții și vom ocupa poziție ,de la poartă și până la postul zece.Din zece în zece metri aproximativ,vă faceți fiecare locaș individual de tragere,din poziția culcat.Nu trage nimeni,decât la comanda mea!Nu îndreptați armele,decât spre exteriorul unității!Haideți să lăsăm frica deoparte că doar nu murim de două ori!Comandantul spune că vom primi întăriri de la alte unități,poate chiar înainte de a ajunge blindatele la noi!Are fiecare lopățica?

- Da!Răspunseră în cor,soldații....

- Acum vom ieși cu toții!Mergeți în șir indian,după mine și fără să scoateți o vorbă!Să se uite fiecare cu atenție în jur!Dacă auzi vreun foc de armă,vă aruncați pe burtă ,fără comandă!

Acestea fiind zise,comandantul gărzii,ieși primul pe ușa corpului de gardă!În urma lui,cincisprezece soldați,înaintau încet,cu inimile aproape oprite de spaimă,prin bezna lăptoasă a nopții...Fruntașul Nicu F.,rămăsese în corpul de gardă,împreună cu cinci soldați,pentru a asigura paza acestuia și legătura telefonică cu posturile de santinelă și cu comandantul unității!

***

Subunitatea miltară se afla situată undeva,pe malul mării!Vuietul valurilor și bezna adâncă de care era cuprinsă datorită camuflării,îi dădeau aerul unei așezări pustii,ruptă parcă dintr-un film de groază!Din zece în zece metri,câte o umbră neagră lungită pe pământul rece și umed ,scruta cu privirea,întunericul de dincolo de sârma ghimpată a gardului.Santinelele erau la posturi,cu pistoalele mitralieră gata de tragere!

A început din nou o ploaie măruntă și rece care,se transformă imediat în lapoviță.Petre Viziru,stătea pentru luptă culcat,pe o foaie de cort.Nu-și făcuse locaș de tragere pentru că nu avea la el lopățica de infanterie,fiind „Șef” și ca să nu o „care după el”.

O rafală de mitralieră,rupse liniștea aparentă a nopții și câteva gloanțe trasoare luminară câmpul din fața posturilor ocupate de soldații din gardă!Câțiva muncitori de la intreprinderea situată lângă gardul unității,cocoțați pe un turn înalt,de vreo douăzeci de metri,trăgeau cu o mitralieră de companie,strigând din când în când:„Uite acolo...pe arătură...vin încoace...trage mă,ce naiba faci?!”Și încă o ploaie de gloanțe ,de data asta ceva mai lungă,zburară spre satul aflat la vreo doi kilometri distanță!

În acele momente,Petre săpa frenetic cu baioneta,un adăpost în pământul umed,nepierzând din ochi câmpul de dincolo de gard,strigând santinelei aflate la vreo zece de el,să transmită mai departe ordinul de a nu deschide nimeni focul!

Peste câteva clipe,gălăgia se opri,iar singurul zgomot care mai persista încă,era cel făcut de valurile furioase ce izbeau regulat,țărmul.O cucuvea,se gândi să adauge și ea un pic de groază acelei nopți parcă fără sfârșit,prevestind ,conform spuselor din bătrâni,prin cântecul ei lugubru,apropierea morții...Spre dimineață abia,norii negri se risipiră,scoțând la iveală un cer senin,plin de stele sclipitoare.Încetul cu încetul,pe mantalele îmbibate cu apă ale soldaților,apăru o crustă subțire de gheață,frigul pătrunzându-le până la oase!De la blindate își luaseră gândul deoarece trecuseră deja trei ore de când fusese lansată vestea că vor ataca unitatea!

Deodată,tunurile antiaeriene,începură din nou „să latre”.Cineva strigă:„Elicoptere!Elicoptere!”,iar proiectilele trasoare începură să străpungă cerul aproape vertical.Toți militarii din tranșee,luaseră din proprie inițiativă,poziția de tragere în ținte aeriene,însă ordinul comandantului gărzii,porni iar,din gură în gură,de la primul până la ultimul soldat:„Nu trage nimeni”!Pe bolta albastră,la o înălțime foarte mare,patru luminițe de mărimea unui bec de lanternă,zburau într-o formație dezordonată,fără nici un fel de zgomot!Proiectilele tunurilor automate,țâșneau spre ținte,explodând mai jos de acestea!Acest lucru indica faptul că țintele se aflau foarte sus.Vacarmul produs de către tunuri,mirosul de pulbere și fumul ce se așternuse peste oameni,îi introdusese în atmosfera de război!

Caporalul se ciupi de mâna stângă.Nu!Nu visa!Ceea ce vedea și auzea ,se întâmpla în realitate!Un gând macabru îl făcu să fie și mai neliniltit:„Dacă luminițelor de sus,le vine ideea să lanseze vreo bombă peste intreprindere sau peste unitate...în câteva secunde ar fi dispărut mii de oameni din oraș și nu numai...Doamne ajută să nu fie așa!”își spuse caporalul,privind imensul „joc de artificii”produs de explozia proiectilelor programate să se auto-distrugă la o anumită distanță!În sfârșit!După câteva minute de groază,luminițele dispărură undeva spre sud ,apoi liniștea se instală din nou!Ici -colo,se făceau comentarii cu privire la acestea!Încetul cu încetul,lumina învinse întunericul,iar ziua își intră în drepturi...

Caporalul Viziru,înlocuit de fruntașul Nicu F.,se așeză din nou în pat.Din cauza stressului și a oboselii,nici nu putea măcar să adoarmă...Întins și cu ochii strânși,își propuse să se gândească la ceva plăcut,cu toate că mii de gânduri îi ataca neuronii.O anumită ântâmplare,de pe vremea când era elev în clasa a zecea,la Albești-Botoșani,îi aduse un zâmbet acru pe fața nerasă de ceva timp...

DRAGOSTE,PUMNI ȘI PICIOARE

Prima„iubire”a lui Petre Viziru,a început pe când era în clasa a noua.Prietena acestuia,Mihaela,era tot în clasa a noua,dar în altă sală de cursuri din aceași școală!În fiecare pauză,cei doi se întâlneau și discutau despre cele petrecute la ore,despre profesori,iar mai spre sfârșitul programului,își planificau următoarea întâlnire!De obicei,se vedeau aproape în fiecare seară,mai ales vara,când nopțile erau scurte dar deosebit de frumoase.Petre își aducea acum bine aminte că,aproape în fiecare seară de întâlnire(în alt sat)„vajnicii”vecini ai acesteia,răniți în amorul propriu de indiferența cu care le răspundea fata,îl așteptau câte cinci-șase la un colț,înarmați cu bâte,și-i trăgeau câte o mamă de bătaie de se ducea vestea!Mihaela,fiind prima lui iubire,î-l obliga indirect să treacă peste bătăi și,tot mergea la întâlnire,de multe,multe ori,cu arcada spartă ori cu vreun ochi vânăt!Un timp,Petre a reușit să o mintă pe fată în privința vânătăilor,dar,la un moment dat,aceasta a înțeles că lua bătaie din cauza ei și încă,pentru ce!

Întâlnirile nocturne ale celor doi„iubiți”,constau în discuții despre orice,iar unele nopți,deveneau lungi și apăsătoare din cauza tăcerii care se așternea între ei;se uitau unul la altul,fără să scoată o vorbă și,poate chiar se iubeau,dacă asta putea fi numită iubire,însă,fără nici un gest intim,în afară de ținutul de mână!Cea mai mare parte din vină a avut-o Petre,deoarece era foarte timid.Primul sărut,a fost pentru el,ceva ,de nedescris în cuvinte!Se simțea în al nouălea cer,iar călcâiele sale nevinovate,s-au aprins și mai tare după Mihaela.Din acel moment,era îndrăgostit până peste urechi și,nici chiar amenințarea cu moartea a vecinilor fetei,nu-l mai putea opri să o vadă1Au urmat după aceasta,alte și alte sărutări,care de care mai lungi,Petre alegându-se cu buzele crăpate de atâta chin,de parcă nu mai băuse apă de luni de zile!

Într-o zi,aproape de finalul clasei a zecea,Petre s-a ales cu o cărare de tot râsul prin frumosul lui păr,și asta,din cauza unei boacăne pe care o făcuse în clasă!Ce s-a întâmplat de fapt?

Aveau oră de fizică.Clpoțelul sunase deja,de câteva minute,dar domnul profesor nu-și făcuse apariția.În clasă,era o gălăgie de nedescris!Toți copiii râdeau,alergau cu picoarele pe bănci,se îmbrânceau...ca la școală...În acea zi,colegul lui Petre,Ciprian,lipsea.Cei doi,erau denumiți de către diriginte,„bufonii”clasei.Tot timpul râdeau ,mai ales la ore și făceau glume de tot felul.La învățătură,nu era slab nici unul,dar la purtare,nu aveau în nici un caz mai mult de opt-nouă!Un gând haios îi veni în minte și îl puse imediat în aplicare:scaunul de la catedră,tapițat,era cam șubred dar, ar mai fi avut viață lungă dacă Petre,nu s-ar fi hotârât să-l dezmembreze!A mers deci la catedră,a desfăcut scaunul,bucată cu bucată,apoi l-a „reparat”în așa fel,încât,la o simplă atingere,s-ar fi împrăștiat în bucăți,pe jos.După această ispravă,Petre se așeză liniștit în banca lui.Câțiva colegi,l-au observat,printre aceștia aflându-se și Lenuța,șefa clasei,care îi era și vecină de sat,de altfel,din Buimăceni.

Ușa clasei se deschise și își făcu apariția,noul profesor de fizică.Cu privirea „pe sub ochelari”ațintită asupra elevilor și cu un mers calm și elegant,domnul profesor ajunse la catedră!După ce așeză catalogul pe masă,își țuguie buzele,apoi rosti pe uin ton ce se voia autoritar:

- Bună ziua,elevi!

- Bună ziiiuuuaaaa,răspunse clasa!

- Mă numesc Mihai Ene și sunt noul vostru profesor de fizică!Acum,că voi m-ați cunoscut,aș vrea să vă cunosc și eu!Spunînd acestea,deschise cu o mână catalogul și în același timp,se așeză pe scaun!Într-o fracțiune de secundă,s-a auzit o trosnitură și picioarele „noului”profesor erau îndreptate spre tavan.Din acea poziție,a strigat rapid:„Șefa clasei!Șefa clasei! Cine-i șefa clasei,întrebă ridicându-se și așezându-și ochelarii pe nas!”Lenuța se ridică timidă în picioare,rezemându-se de bancă...

- Cine a stricat scaunul?

- Nu știu ,tovarășe profesor,spuse aceasta!

- Dacă nu-mi spui imediat,chem directorul și îi voi propune să îți scadă nota la purtare!

În urma acestei amenințări,șefa clasei nu mai putu să păstreze secretul:

- Elevul Viziru a stricat scaunul,tovarășe profesor!

- Cine-i nesimțitul?Să se ridice în picioare,spuse profesorul!

Petre,nervos că vecina lui tocmai l-a turnat,se ridică nervos în picioare,aruncându-i niște priviri incandescente,colegei sale!Peste câteva minute,directorul școlii și omul de serviciu,intrară precipitați în clasă.Profesorul Ene,poveste cu lux de amănunte tot ce s-a petrecut,apoi directorul ,îl trimise pe nea Aurel să aducă o foarfecă!Sosi și domnul diriginte,însoțit de profesoara de matematică.Toți se mirau că Petre Viziru,ajunsese până aici cu obrăzniciile sale!

- Tovarășe director,spuse nea Aurel,omul de serviciu!Nu am găsit decât foarfeca asta,de tuns gardul viu!Alta mai mică,n-am!

- Nu-i nimic!Tunde-l pe elevul acesta,spuse directorul,arătând spre Viziru cu degetul.

- Nu cred că merge,spuse nea Aurel,încercând să-l facă pe director să renunțe la idee!

- Dacă spun eu că merge,atunci merge,nea Aurele!Dăi bătăi!

După mai mult de cinci minute de alergat prin clasă,cu toate cadrele didactice după el,Petre se opri în cele din urmă,văzând că nu are nici o șansă!

S-a ales cu o frumoasă tunsoare(ciopârțeală),reprezentată prin trei cărări până la piele,de la frunte spre ceafă și cu opt la purtare!După această întâmplare,clasa se goli de „dușmani” și se auzi clinchetul auriu al clopoțelului.Primul gând a lui Petre a fost acela că îl va părăsi iubita!Dar nu a fost așa!Mihaela s-a acomodat repede cu noua înfățișare a iubitului ei.Ca o „recompensă”aceasta îi propuse ca,a doua zi, fiind duminică ,să facă împreună o plimbare ,doar ei doi,la pădure!

Acea noapte trecu foarte greu pentru Viziru,de parcă fuseseră două în una!

A doua zi,în jurul orelor zece,cei doi îndrăgostiți,porniră mână în mână,spre pădurea ce era situată la vreo doi kilometri de satul lui Petre.Peste jumătate de oră,aceștia se plimbau deja printre arborii seculari,vorbind despre tot felul de nimicuri,dar ,un gând ascuns,îi chinuia pe amândoi:iubirea!Ajunși în mijlocul unei poene,fata a fost cea care a luat inițiativa,de a se așeza puțin,deoarece „o dureau picioarele”!Petre bâigui și el ceva,tot despre dureri de picioare și,se așeză sfios,hipnotizat parcă,de frumusețea prietenei sale!

Din acel moment,s-a așternut între ei o liniște de mormânt!Numai glasul păsărilor din pădure mai tulburau din când în când,liniștea din jur.În acele clipe,lui Petre ,mii de gânduri îi treceau prin minte:„Cum să încep oare?Cum aș putea să o sărut?Dar dacă începe să țipe și să mă facă golan-violator?...sau ceva de genul ăsta!”Deodată se hotărî:„Fie ce o fi”,își zise.Sprijinit într-un cot,o privi pe Mihaela.Aceasta stătea pe spate,cu brațele desfăcute,îmbrățișând parcă,cerul albastru!I se părea și mai frumoasă decât o știuse până atunci!Tremurând de emoție,se aplecă și sărută ușor,buzele fetei.Două brațe subțiri,ca două liane,l-au înconjurat,Mihaela trăgându-l deasupra.Buzele însetate de iubire,se căutau,mâinile amândurora descopereau pentru prima oară,locuri neexplorate până atunci.Odată cu desfacerea nasturilor de la bluza Mihaelei,cei doi,își șopteau fără oprire:„Te iubesc!Te iubesc!”Pe lume,nu mai exista nimic,decât ei și iubirea....Când să desfacă și ultimul nasture de la bluza fetei,aceasta începu să geamă sacadat,din ce în ce mai tare,într-un fel pe care Petre,nu-l mai auzise până atunci,iar aceste gemete l-au speriat așa de mult încât,se opri brusc din mângâieri și o întrebă:„Ce ai,Mihaela?Ți-e rău?”Cu asta,„munca”lor de o oră s-a sfărâmat instantaneu!„Nu știu ce am ,dar, în nici un caz nu-mi este rău”,spuse fata,vizibil iritată de această întrebare idioată!„Oricum,continuă,dacă tot ne-am oprit,hai să mergem spre casă!S-a făcut târziu deja și eu am de scris pentru mâine”,mai spuse Mihaela,încheindu-și cu repeziciune nasturii de la bluză...Porniră spre sat,de data asta,fără să se mai țină de mână!

Petre,ca un biet începător în ale dragostei,nu și-a dat seama ce se întâmplă cu fata de geme așa tare,crezând că i s-a făcut rău,deoarece ea,îi spusese cândva că are probleme cu inima!Se gândea că,ce va face cu ea bolnavă,în mijlocul pădurii...dacă moare...

Abia mai târziu și-a dat seama ,după ce ,tot cu ajutorul unei fete.s-a transformat în bărbat.Abia atunci a înțeles de ce gemea fata în pădure și,tot de atunci,Petre nu a mai întrebat niciodată o femeie dacă âi este rău,când făceau dragoste!

***

Adormi într-un târziu,zâmbind...Nu mai zâmbise demult,dar nu-și dădea seama de acest lucru...

ATAC DINSPRE MARE

Soneria telefonului sparse din nou ,liniștea din camera comandantului de gardă!

- Tovarășe caporal!Lângă postul meu au acostat două nave!Nu știu sigur dacă sunt militare căci e întuneric beznă și nu au nici o lumină aprinsă,spuse santinela din postul doi!

- Închide și fi atent la orice mișcare!Vezi dacă nu cumva,cineva încearcă să coboare pe uscat!În cinci minute sunt la tine!

- Am înțeles!

Petre își luă arma de sub pernă și,după ce își mai luă două sectoare pline cu cartușe(60 buc.),plecă repede spre postul de comandă,unde se aflau cadrele militare împreună cu comandantul unității!Postul se afla undeva,la doi metri sub pământ,acoperit cu un strat gros de beton.

Viziru bătu iute în ușă și,fără să mai aștepte răspuns ,intră în birou!Comandantul studia cu atenție o hartă de luptă,încercuid cu creionul,anumite puncte...Uitându-se apoi la figura schimonosită a caporalului,înțelese dintr-o privire că acesta îi va da o veste proastă!

- Ce-i caporale!Ce s-a mai întâmplat?

- Tovarășe căpitan,spuse acesta abia trăgându-și sufletul.Lângă postul doi,chiar în dreptul unității,au acostat două nave necunoscute!Nu au nici o lumină aprinsă la bord!

- Paștele măsii de treabă,înjură căpitanul Mihai!.Hai repede,să vedem despre ce e vorba!Locotenente,se adresă căpitanul unui ofițer tânăr.Sună din nou la Marea Unitate și zi-le să ne trimită mai repede oameni!Parcă așa a fost vorba!

- Am înțeles,tov căpitan,spuse tânărul ofițer!

Comandantul își armă revolverul,nemaipunându-l în toc.Hai caporale!Apoi,oprindu-se brusc:„Locotenente,sună-l pe fruntașul Nicu F. de la corpul de gardă și spunei să anunțe toate santinelele să nu tragă,că vom trce pe la ei,eu și Viziru!”

Cei doi,cu armele pregătite de foc,o luaseră la fugă pe itinerariul de schimbare a santinelelor,spre postul doi,cel de pe malul mării negre,aflat la vreo două sute de metri de cazarmă!Lapovița începuse iar să-și facă de cap,accentuând și mai mult întunericul,bazându-se mai mult pe simțuri deoarece vederea nu- i prea ajuta!Conform ordinelor primite,nu-i somă nici o santinelă!Aceatea stăteau chircite în locașurile de tragere din poziția „în picioare”,lăsând afară doar casca metalică și...țeava pistolului mitralieră!În sfârșit,ajunseră la postul doi!Santinela le arătă cu mâna cele două umbre de lângă malul apei,care abia dacă de mai zăreau din cauza lapoviței!Cei doi,ofițer și gradat,porniră spre locul indicat,înaintând cu atenție prin nisipul dens al plajei.La nici douăzeci de metri de ei,se puteau vedea acum două siluete negre de nave.Comandantul făcu semn caporalului să se oprească,spunându-i în șoaptă,aproape de ureche,pentru a acoperi vuietul valurilor:„Vizirule!Ne apropiem la câțiva metri ,până ce ne putem da seama dacă sunt românești sau străine,civile sau militare,apoi vedem...fă ce fac și eu!

Caporalul făcu semn că a înțeles,apoi porni fără zgomot la jumătate de metru în spatele căpitanului.Se cățărară cu grijă pe stavilopozii de pe mal.La cinci-șase metri de mal,se aflau două nave militare de luptă,echipate cu tunuri și mitraliere de 14,5mm.Nici un fir de lumină nu răzbătea de la bordul acestora,semn că erau bine camuflate,pregătite pentru atac sau,pentru a se face nevăzute ,pur și simplu!Nimic nu arăta că la bord,ar exista oameni!Din cauza mării agitate,de gradul șase,vasele se „ștergeau”unul de altul în dansul valurilor,scoțând un scârțâit sinistru,care le făcea părul măciucă de groază,celor doi oameni!Căpitanul Alexandru făcu semn caporalului că este timpul să se întoarcă în cazarmă!O luaseră pe același drum,cercetând atât cât permitea întunericul,nisipul ...Nimic nu dădea de înțeles.că pe acolo ar fi coborât trupe de pe nave,nisipul fiind neted,fără nici o urmă,în afară de a le lor.După ce ajunseră la santinela din podtul doi,căpitanul îi ordonă să nu piardă din ochi,zona în care erau acostate cele două nave militare!

Caporalul Viziru,trecu mai întâi pe la corpul de gardă,povestindu-i fruntașului Nicu,în fugă,„noutățile”,după care se deplasă spre partea de nord a unității,unde erau amplasați toți soldații din gardă,numi șase care să-l urmeze și se întoarse la postul doi.Dădu fiecăruia în parte,ordine cu ceea ce avea de făcut,apoi se postă lângă telefonul vechi,de companie,din al doilea război mondial!Mugetul mării,ca al unui animal preistoric uriaș,ținea în tensiune toate simțurile militarilor.Niciodată parcă,marea nu fusese atât de urâtă și respingătoare ca atunci!După circa o oraă,în care nu se petrecu nimic,telefonul din postul doi sună,aproape imperceptibil,din cauza zgomotului apei!Comandantul îl anunța pe caporal că a sosit în unitate un autobuz cu studenți militari de la academie.Aceștia erau cei pe care îi trimise Marea Unitate,ca întăriri,iar Viziru,pentru că era comandantul gărzii,a primit misiunea de a-i amplasa în dicpozitiv de luptă,după indicațiile căpitanului.

Fiecare doi din cei patruzeci de studenți,erau dotați cu câte o ladă cu grenade de mână și pistoale mitralieră cu pat rabatabil!O parte fuseseră repartizați,în nordul unității,iar cealaltă parte,pe malul mării,în zona în care erau acostate navele.Astfel,comandantul gărzii,acum sub comanda directă a unui ofițer,plus treizeci de militari în termen și studenți,așteptau lipiți de pământul rece,„inițiativa”celor de la bordul vaselor.Oricum,toată lumes de pe uscat,spera că acestea vor pleca la un moment dat de lângă unitate,lăsându-i în pace!

Până în acele momente,Viziru fusese unul din pionii principali din subunitate,având în vedere că toți ofițerii ți subofițerii ,se aflau în adăpostul subteran,el fiind „omul de legătură”de la suprafață!Acum,toți soldații și toate cadrele militare erau afară,pe lângă gardul unității,fiecare având un rol,în apărarea acesteia.Chiar și un colonel în prag de pensionare,omul care se ocupa de sectorul zootehnic,era pe „baricade”,împreună cu soldații săi .

Două mitraliere cu patru țevi ,de calibrul 14,5 mm,au fost aduse de către servanții acestora,însoțiți de un locotenent și postate pe buza dealului,în partea dinspre mare,pentru a contracara,eventualele acțiuni,ale celor de pe mare!

Comandantul subunității,încercă să ia legătura prin radio,cu cele două nave,însă,fără rezultat!Acestea nu răspundeau cu nici un chip,la apelurile lansate de către radio-telegrafist.După vreo zece minute de asemenea încercări,comandantul propuse ultima soluție:lansarea unei rachete de semnalizare!Dacă nici la aceasta nu se primea răspuns,era clar că vasele acostate în dreptul unității,NU aparțineau Marinei Militare Române!Lumina orbitoare a rachetei trase de comandant,scoase la iveală,din întuneric,două vedete blindate,dotate cu tot arsenalul unui vas de război:Instalații pentru lansarea de rachete,mitraliere de 14,5 și tunuri.Totuși,nici un însemn nu arăta țara de proveniență a acestora,cel puțin,atât cât se putea vedea de la o distanță de cca o sută de metri și la lumina rachetei care persistase în aer doar câteva zeci de secunde.

După ce aceasta se stinse,căzând în mare,de la bordul primei nave,o mitralieră cu patru țevi începu să măture cu sute de gloanțe,poziția pe care se aflau,caporalul și ceilalți militari!Subunitatea fiind situată pe un loc mai înalt cu vreo douăzeci de metri de nivelul mării,era ferită într-o oarecare măsură de gloanțele ucigașe,punându-i în pericol doar pe militarii aflați pe buza dealului!Aceștia deschiseră și ei focul dar,gloanțele pistoalelor mitralieră nu puteau face față blindajului.În acel moment,mitralierele de 14,5mm ale unității,începură să tragă în rafale scurte în navele a căror blindaj scoteau un zgomot infernal,iar servanții acestora,cuprinși parcă de nebunie,strigau cât îi țineau bojogii,„vatră”și „hai liberare”,de ai fi crezut că ceea ce se întâmplă este doar un joc și nu ...război!Peste câteva secunde,focul de pe uscat încetă,la ordinele „disperate”ale comandantului.„Opriți focul!Opriți focul!Nu mai trage nimeni”!În acest timp,răzleț,se mai auzeu împușcături,ici-colo,de parcă unii soldați voiau cu orice preț,să termine muniția!

Iarăși se instală liniștea...De la unitatea vecină ,de artilerie antiaeriană,cineva,probabil comandantul sau vreun ofițer superior,strigă în liniștea nopții:„Mihai,au plecat?!”„Nu!”,strigă acesta!„Bine!Atunci îți trimit un tun ,poate de data asta pleacă!”

Artileriștii,puseseră deja în poziție de marș,un tun automat,cu casetă,de 45mm,chinuindu-se să-l scoată dintre biute!Chiar în acele clipe,avantajați și de întuneric,cele două nave porniră motoarele și,în câteva secunde, se făcură nevăzute!Tunul,nu a mai fost adus în unitate și,toată lumea intră într-o binemeritată pauză,pauză care,nu se știa cât va dura,deaorece,nimeni nu știa la ce distanță sunt vasele militare,dacă s-au oprit sau se întorc înapoi,de unde au plecat,în urmă cu câteva minute!Așa că,militarii,cu foile de cort făcute pelerină,stăteau întinși pe solul îmbibat cu apă,cu privirile ațintite în larg,fără să-i pese nimănui că era ud până la piele și murdar de noroi din cap,până în picioare!Nici frigul nu-l mai simțeau,unii fiind transpirați din cauza spaimei,lichidul sudorii,amestecându-se cu apa ploii înghețate,ce nu mai contenea să cadă...Restul nopții s-a scurs încet,exact ca nisipul dintr-o clepsidră,fără vreun alt eveniment,apoi,în sfârșit,se lumină de ziuă!Aceasta avea să fie prima zi de crăciun a anului 1989”!În anii copilăriei,această zi,era printre cele mai așteptate din an dar,atunci,în decembrie 1989,ea nu mai avea nici o semnificație pentru soldați,atâta doar că,însemna o zi în minus din cele rămase până la liberare!Erau totuși mulțumiți că rămăseseră în viață toți și era destul...

Dimineață,în sala de mese,caporalul află că cei doi ,Ceaușescu și Elena,fuseseră prinși!Nici prin gând nu-i trecea atunci,că acest cuplu de dictatori ,vor fi morți peste câteva ore!După servirea mesei,caporalul cu soldații săi,merse la odihnă,în corpul de gardă!

Întins în patul său,Petre Viziru ,începu din nou să-și facă planuri pentru viitor.Se gânde că,dacă cei doi tirani au fost prinși,lucrurile în țară se vor liniști,și el va pleca acasă în ziua stabilită,zi de care îl mai despărțeau două săptămâni.Cu toate că unitatea devenise în aproape doi ani ca o a doua casă,Petre se gânde acum la familie,la satul natal,cum era și normal de altfel.Și-a adus tot atunci aminte de prima zi în care sosise la unitate și,santinela,văzând că nu vrea să se întoarcă în oraș să se îmbete,i-a spus „apevistule”!Pe undeva,aceasta avusese dreptate,deoarece,într-o anumită măsură,i-a plăcut viața de soldat ,cu toate răutățile pe care aceasta le-a presupus...Adormi într-un târziu,cu aceste gânduri...

COMUNICAT IMPORTANT

După masa de seară a zilei de douăzeci și cinci decembrie,fruntașul Nicu F.,trecuse la odihnă împreună cu grupa sa de soldați,iar comandantul gărzii îi luă locul,în postul în care fusese noaptea trecută.Marea era la fel de agitată,însă lapovița încetă,dar stropii valurilor izbite de stavilopozi,erau purtați de vânt,peste militarii înșiruiți de-a lungul buzei dealului,care mărginea teritoriul subunității.Se făcuse deja ora nouă seara.Viziru stătea cu un soldat într-o tranșeee,povestindu-și,unul altuia,întâmplări din viața civilă,când,la un moment dat,fruntașul Nicu F.,sosi în fugă și le aduse vestea „cea mare”:„Ceaușescu și soția,au fost împușcați la Târgu Jiu”!

- Fugi de aici omule,spuse Petre!

- Băi omule, zise Nicu,crede-mă când îți spun!Acum au dat la televizor!Crezi că îmi arde de glume?

- Îți dai seama,continuă Viziru,Ceaușescu și Elena morți?Nu-i imposibil dar este foarte greu de crezut că cei doi,care au învârtit țara asta ,pe degete,atâția ani,să fie împușcați!Să dea domnul să fie adevărat...Cine i-a împușcat?

- După câte am înțeles,zise Nicu,s-a format un tribunal,i-a judecat repede,apoi un pluton de execuție i-a terminat!

- Să sperăm Nicule că odată cu aceștia,scăpăm și de comunism...

- Mai vedem noi...mă duc să mă întind că nu mai pot,Vizirule,spuse fruntașul ,apoi,făcu cale întoarsă,către corpul de gardă!

Din gură în gură,vestea a ajuns la toți militarii din tranșee:„Ceaușescu,a murit”!În timp ce caporalul își continuă dicuția cu soldatul,de data aceasta subiectul fiind Ceaușescu,dinspre sectorul zootehnic al subunității,se auziră rafale de pistol mitralieră!GAZ-ul,cum i se mai spunea acestui sector,ce se ocupa cu agricultura și animalele,era situat chiar pe buza dealului,în colțul de nord -est al unității.Aici,la GAZ,lucrau militarii care aveau un coeficient de inteligență mai scăzut,mulți fiind chiar și bolnavi psihic,ușor,având în vedere și rezultatele slabe obținute pe toată durata „perioadei”de instrucție.

Comandantul gărzii,îl informă telefonic pe căpitanul Mihai A. despre cele auzite apoi,conform ordinului primit de la acesta,se deplasă în fugă,împreună cu patru soldați,la sectorul respectiv.Drumul până acolo a durat cam trei-patru minute,timp în care ,focul încetase deja!Soldații de la GAZ,împreună cu șeful lor,plutonierul major Negruț,stăteau cu toții în poziție „pentru luptă culcat”,privind cu atenția încordată la maxim undeva spre mare,chiar dacă,din cauza întunericului,abia puteai desluși ceva la cinci -șase metri.

- Să trăiți,tovarășe plutonier!M-a trimis comandantul să văd ce se întâmplă aici!I-am raportat că s-au auzit focuri de armă,spuse caporalul.

- Da,așa este Vizirule!Știi cazemata aia care se află jos,în dreptul unității noastre?

- Da!Zise acesta.

- Băieții mei,au văzut două siluete,strecurându-se înăuntru.I-au somat și apoi au tras câteva focuri spre ei,deoarece nu au răspuns...Eu cred că au intrat în cazemată și,tare mă tem că o să ne facă vreo surpriză la noapte!

- Păi,ce facem?întrebă caporalul.Stăm până la noapte așa și așteptăm?Haideți până în vale,să vedem dacă este cineva!

- Mă băiatule!Mă faci să cred că ești dus cu sorcova!Cum vrei să mergi prin bezna asta?Vrei să murim cu toțiiașa,ca oile?Mă Vizirule,ce naiba!

Caporalul ,recunoscu în sinea sa că această acțiune,propusă de el,era riscantă și ajunse la concluzia că,pe lumină,a doua zi,era cel mai indicat ca cineva să meargă la cazemată!Acum,problema era alta:pe malul mării,vis”a vis” de unitate,nu era doar o cazemată ci,opt!Acestea,după spusele localnicilor,au fost construite de către nemți,în cel de-al doile-a război mondial și,se păstrau ,după patruzeci și cinci de ani,în condiții excelente!Deh,lucru nemțesc!

- Bine,tovarășe plutonier!Merg la comandant să-i raportez situația și,cum va hotărî dumnealui,așa vom face!Să trăiți!

Astea fiind spuse,Viziru porni cu cei patru soldați,către adăpostul subteran în care își avea instalat biroul,tovarășul căpitan Mihai A.Zeci de gânduri aveau să-i inunde creerii caporalului,cu privire la cele ce se întâmplau în jur.„Parcă mai ieri jucam somatea prin boscheți,cu ceilalți copii de vârsta mea,strigând:Pac!Pac!Te-am împușcat!Ieși afară!Dar de multe ori,cel vizat,striga înapoi că nu l-a nimerit,continuând să se ascundă!Acum,își spunea Viziru,suntem aproape tot copii,niște copii mai mari,de 19-20 de ani,însă nu ne mai jucăm cu puști de jucărie,ci ,cu arme adevărate,cu țevile din oțel și gloanțe aducătoare de moarte!Oare aș pute să omor un om,fie el și terorist?”Totuși,stresat ,cu nervii întinși la maxim de lungile zile și nopți nedormite,așteptând mereu,un inamic invizibil,caporalul și,nu numai el,era în stare de așa ceva,numai că,în acele momente,nu realiza acest lucru!Scufundat în aceste gânduri,abia în câteva secunde seziză că se află în fața ușii căpitanului.Intră și raportă acestuia,despre ce s-a întâmplat la GAZ.Mihai A.,parcă ocolind răspunsul la cele auzite ,îi spuse caporalului gânditor:

- Ce facem caporale?Murim sau nu?

- Tovarășe comandant,glumi Petre,„garda moare dar nu se predă”!

- Bravo tinere!Așa te vreau!Paștele mamii lor de teroriști,comuniști sau ce o fi ăștia care nu se mai liniștesc odată...Uite cum facem,continuă comandantul.Mâine,cum se luminează,o să-ți trimit un subofițer la corpul de gardă și,împreună cu o grupă de soldați,veți merge sub comanda acestuia la cazemate!Nu vă întoarceți,până ce nu controlați toate cele opt adăposturi!E clar?

- Am înțeles,tovarășe căpitan!

- Să fiți foarte prudenți,Vizirule!N-aș vrea să moară nici un subordonat de-al meu!Bine?

- Am înțeles!

- Ețti liber!O să sun eu la GAZ și-i voi spune lui Negruț să supravegheze zona bine,mai spuse comandantul,după care caporalul salută și ieși din încăpere.

ȚARA ÎȚI VA FI RECUNOSCĂTOARE!(oare?)

A doua zi,prin jurul orelor șase,la corpul de gardă sosi plutonierul Viorel B.,cel care fusese numit de către comandant,să verifice interiorul cazematelor de pe malul mării.După ce intră în camera comandantului gărzii,se așeză pe marginea patului cazon și îi spuse caporalului,care nu mai apucă să-i de-a raportul:

- Vizirule,știi ce avem de făcut,nu?

- Da,tovarășe plutonier!

- Ți-ai ales oamenii pe care să îi iei cu tine?

- Da,răspunse caporalul!

- Sper că ai înțeles că,misiunea pe care o avem de executat, este deosebit de periculoasă?Ți-ai ales soldați ca lumea?Musculoși,sportivi sau ..gioarse?

- Cât de curajoși vreți să fie la trei-patru luni de armată cât au ei?Dacă cei din leatul meu,nu erau trimiși la CANAL,în mod sigur aș fi avut de unde alege ,oameni cu tupeu!Nici ăștia nu sunt așa răi,dar mai siguri erau bătrânii.Oricum,nu cred că va intra vreunul în cazemate!Drept să vă spun,nici eu nu am chef de așa ceva!Vreau să mă liberez întreg,spuse caporalul,vizibil emloționat,de ceea ce urmau să facă!

- Așa-i,ai dreptate,spuse plutonierul Viorel B.,dar ordinul nu se discută...se execută!Nu avem ce face.

- Am înțeles tovarășe plutonier!Ce facem?Mergem?

- Gata caporale!Ia soldații și hai să ne apucăm de treabă,mai spuse plutonierul,făcându-și cu mâna o cruce mare,cât persoana dumnealui!

Șapte soldați,un caporal și un plutonier,așezat în fruntea grupei,porniră cu pași hotărâți,să „anihileze”teroriștii care,s-ar fi aciuat în una din cazemate!Conform promisiunilor făcute de către comandantul Mihai A.,în urma acestei misiuni,fiecare om,trebuia recompensat cu înaintarea în grad și permisii.După cum bănuia caporalul,plutonierul Viorel,nu fusese întocmai cel mai nimerit pentru această „expediție”,iar peste câteva clipe,caporalul avea să se convingă că nu greșea!

Grupa ajunsese destul de repede la prima cazemată!La aproximativ 10-15 metri depărtare de aceasta,ușa masivă ,din fier,ce străjuia intrarea,scoase un scârțâit infiorător și într-o fracțiune de secundă,toți oamenii erau cu burta în noroi,în frunte cu plutonierul.„Încărcați armele!Veni ordinul acestuia din urmă !Tranc!Tranc!,se auziră în cor,zgomotul a opt închizătoare și toată grupa era astfel gata de tragere.

Scâââârț!se auzi din nou.În acel moment,toți militarii și-au dat seama probabil,că,cel care îi speriase atât de tare,era vântul.Numai plutonierul ,stresat la maximum de importanța misiunii pe care o conducea,ținea pistolul îndreptat spre ușă și dacă ar fi trebuit să nimerească în acel moment un elefant,cred că nu ar fi reușit,așa de tare îi tremura mâna!

- Tovarășe plutonier!Ce facem?Întrebă în șoaptă,caporalul.Ușa aia scârțâie din cauza vântului.Înaintăm sau nu?

- Haideți!Spuse plutonierul,după câteva secunde bune de gândire.Mergeți în linie și nu faceți zgomot.Să nu vorbească nimeni!Militarii se ridicară cu toții și,cu armele îndreptate spre uța cazematei,se apropiară încet.

Caporalul cunoștea „arhitectura”interioară a construcției deoarece,înainte de revoluție,intrase ,mai mult din curiozitate,să vadă cum arată o astfel de construcție.Interiorul era format dintr-un hol lung,de vrepo cincisprezece metri și lat cam de un metru jumătate.Din acest hol,se putea intra în șase camere de patru metri pătrați și,toate erau situate pe partea dreaptă a acestuia.Pe partea stângă,exista o singură cămăruță,mai mică decât celelalte.Aceasta avea orientată spre mare o gaură cu diametrul de zece centimetri,prin care,orice militar și-ar fi dat seama că se scotea țeava unei mitraliere și se putea vedea în același timp marea,printr-un unghi de 35-45 de grade.Zidurile exterioare,aveau o grosime de cca un metru,fiind dintr-un beton dur.Înăuntru se putea pătrunde printr-o singură ușă.Nu mai exista deci,nici un fel de orificiu prin care putea pătrunde lumina din afară!

Toată această construcție,era acoperită de un strat de pământ,pe care crescuseră tot felul de buruieni,acum uscate.Mai aflase caporalul când „vizitase”cazemata că,interiorul acesteia,colcăia de lilieci ,iar șobolanii,erau la ei acasă!Cam așa arătau cazematele...

În sfârșit,sosi momentul în care ,fiecare soldat,se întreba.„oare cine va intra”?Atunic plutonierul,băniund parcă ce se petrece în mintea acestora,îi spuse comandantului gărzii:„Caporale!Numește dumneata un soldat care să intre în cazemată,că ții cunoști mai bine ca mine!”Petre viziru,privi pe rând fețele celor șapte soldați;Pe fiecare chip,se putea vedea frica ,de care aceștia erau cuprinși.Nici lui și nici plutonierului,acest sentiment nu le era străin,totuși,în cele din urmă,întrebă neîncrezător:„Băieți!Vrea cineva să intre voluntar?De data data aceasta nu ordon nimănui!”Soldații priveau unii spre alții înmărmuriți,dar fără să scoată vreo vorbă ori să facă vreun gest care ar fi lăsat să înțeleagă că vrea să intre.

- Tovarășe plutonier!spuse caporalul.După cum vedeți,nu prea are cine să intre și nici mie,cei drept ,nu prea îmi surâde ideea.Înăuntru este întuneric,nu se vede nimic.Cel care se află acolo,dacă o fi cineva,vede foarte bine spre exterior,fără să poată fi văzut.Așa că,cel care intră,este posibil,să nu facămai mult de doi-trei pași și,poate fi curățat ușor!

În acel moment,plutonierul,„găsi”omul potrivit pentru această treabă,ce le dăduse atâta bătaie de cap!Unul care mai avea câteva zile de armată,care făcuse arte marțiale în civilie și era trecut prin multe exerciții militare,chiar și aplicații cu diversioniști,adică,tovarășul caporal Viziru!L-a tras deci pe acesta un pic mai departe de soldați,și a început să-i spună cu glasul scăzut și plin de emoție:„Caporale,tu poți să intri!Aș intra eu,dar am familie acasă și copii.Hai!Intră tu și ,țara îți va fi recunoscătoare”!

Poate unii dintre cititori,nefiind martori ai momentului,vor crede că subofițerul Viorel B.,a spus aceste cuvinte în glumă,dar nu!Era foarte serios!

- Tovarășe plutonier,spuse Viziru!Am și eu familie acasă!Am părinți și surori,care m-au văzut de trei ori în doi ani!

- Te înțeleg,spuse acesta,dar asta e situația!Dacă nu vrei,o să-ți ordon să intri și atunci,o să fii nevoit să execuți ordinul,că așa-i în armată,mai ales în timp de război!

Dacă văzu cum stau lucrurile,Petre își spuse:„Fie de-o fi!Țara îmi va fi recunoscătoare!Hm...Cum adică recunoscătoare?!***(S-a adeverit după aceea că țara,într-adevăr,nu i-a fost recunoscătoare deloc!Nimănui nu i-a păsat de cele întâmplate la revoluție.Mulți dintre politicieni aproape nici nu o mai numeau așa!Îi spuneau „lovitură de stat”!Însă cei care au trăit cu toată ființa acele zile și nopți,au fost militarii,în termen sau nu...Dintre ei au murit cei mai mulți și,degeaba!Politicienii,majoritatea inculți și neputincioși,o duc foarte bine în România,chiar dacă habar nu au de armată ori patriotism!Vând țara la bucată și rezistă acolo sus,pe când ,cei care s-au jertfit pentru libertate și o viață mai frumoasă,putrezesc în pământul sfânt al țării!)***

- Bine,tovarășe plutonier!O să intru eu,spuse caporalul.Apoi ,în glumă:Să-mi faceți la poartă o statuie micuță...veselă...

Nu mai ascultă răspunsul acestuia și,din câțiva pași,era deja lângă ușă.Verifică lanterna tip „Elba”,de producție românească,își puse cureaua kalașnikovului pe după umăr,cu țeava spre înainte,și,după ce lăsă siguranța la foc „automat”,pătrunse încet,în bezna din cazemată!După cum se aștepta,fascicolul de lumină al lanternei nu bătea până la capătul holului,fiindcă bateria era veche.Făcu trei pași cu spatele lipit de peretele rece și se opri brusc,cu inima cât un purice:câțiva lilieci trecură fâlfâind zgomotos din aripi,chiar pe lângă capul lui.Și-a dat repede seama despre ce s-a întâmplat,altfel,golea încărcătorul armei,aiurea,în întuneric!Cu tot frigul de afară,șiroaie lungi de transpirație au început să-i brăzdeze obrajii și spatele!Îi era într-adevăr,frică!Avu puterea să înainteze doar vreo cinci pași,până la prima cameră,apoi se opri.Întinse mai întâi mâna cu lanterna,măturând interiorul acesteia,cu fascicolul de lumină anemic...Nimic!Un șobolan speriat,trecu în fugă printre picioarele lui Petre,mărindu-i încă un pic,tensiunea!De afară,vocea plutonierului,deranjă liniștea de mormânt:„Ești bine,caporale!”„Da,tovarășe plutonier!Nu-i nimic aici!O să ies afară!”Cu spatele la fel,lipit de betonul dur,numai ochi și urechi spre interior,caporalul ieși cu pași mai lungi decât atunci când intrase!Când se văzu la lumina zilei,mulțumi în gând,celui de sus,că nu s-a întâmplat nimic.Atât soldații,cât și subofițerul,îl priveau cu un fel de admirație!Îi plăcu acest sentiment și,uită pe loc toată frica pe care o trase în cazemată!

- Cum stăm,Vizirule?îl întrebă plutonierul.

- Camerele sunt goale!Nu e nici un semn care să arate că a fost cineva pe acolo în ultima vreme!La fiecare pas ,te lovești de pânze de păianjen!Ce facem acum,mergem mai departe?

- Bineînțeles că da!Mai avem „doar”șapte cazemate!...

Porniră spre cealaltă construcție nemțească,aflată la vreo cinzeci de metri ...Un vânt puternic și rece,biciuia obrajii deja înghețați ai militarilor!Marea se zbătea în continjare,de parcă ar fi vrut să iasă dintre maluri...Nicsipul pe care călcau,îi făcea pe soldați să bată pasul pe loc iar glasul strident al pescărușilor înfometați,răzbăteau până la ei!Viziru se întrebă:„De ce oare pe timp de pace este soare iar pe timp de război,este vreme urâtă mai mereu?Să fie vreo legătură între climă și starea de spirit a oamenilor?...Cine știe...?”

În câteva minute,grupa se afla lângă cealaltă cazemată.Petre nu intrase niciodată în interiorul acesteia,iar acum,își făcea gânduri,creînd în mintea lui ,holul și cămăruțele pe care trebuia să le controleze.De cum a ajuns la ușă,nu mai așteptă și,pătrunse în beznă atent.Pânza groasă de păianje ce i s-a lipit de față și de hainele albastre,i-au dat de înțeles.că nici aici nu fusese nimeni.Acest fapt,l-a făcut să se mai liniștească puțin.Cu spatele lipit de perete ,la un metru și ceva de ușă,lumină cu lanterna interiorul...Aici însă,priveliștea era cu totul alta:un mal de pământ,acoperit de vegetație uscată,acoperea o mare parte din ceea ce fusese cândva adăpost.Din start,caporalul înțelese că acolo nu mai avea ce să vadă.Ieși,ștergându-și cu dosul palmei pânza de păianjen de pe față!

- Tovarășe plutonier!Nici în cazemata asta nu-i nimic!E plină cu pământ!Probabil s-a surpat tavanul...cine știe de câți ani!Deci,până acuma nici un terorist!Ce facem,mai căutăm?

- Haideți să mergem la următoarea,unde au spus cei de la GAZ că au văzut aseară mișcare!După aia,mai vedem,zise subofițerul.

- Tovarășe plutonier,cum facem:La următoarea,intru tot eu?

- Dacă tot te-ai obișnuit,mai intri și de data asta,răspunse acesta,cu un zămbet rece.

În acele clipe,entuziasmul caporaluluiViziru,scăzuse considerabil.Dacă soldații de la sectorul zootehnic văzuseră într-adevăr ceva,,avea deci,toate motivele să-i scadă elanul cu care se „obișnuise”în ultimile minute!Tot felul de ierburi înalte,uscate,printre care și nelipsiții scaieți,camuflau foarte bine locul pe care era așezată construcția !Dacă nu ai fi observat ușa masivă,din oțel,de la intrare,cu greu ți-ai fi dat seama,că aceasta există!

Petre Viziru își dorise întotdeauna să ajungă militar de carieră,sau cel puțin,polițist,și poate,din acest motiv,avea un talent deosebit în cercetarea terenului,luând în considerare orice amănunt,cât de mic ar fi fost el,poate neinteresant pentru alții.Privi cu grijă pământul din fața ușii dar,în afară de câțiva boscheți rupți ca și cum ar fi călcat pe ei cineva,nimic altceva nu arăta că acel loc ar fi fost vizitat de oameni.Boscheții,puteau foarte bine să fie rupți de câinii vagabonzi,aciuați prin zonă!

Soldații,împreună cu plutonierul,împărțiți în două grupe,s-au așezat de o parte și de cealaltă a intrării,cu armele gata de tragere!Caporalul deschise ușa,iar scârțâitul acesteia îi îngrozi pe toți cei de față!Înaintă!Ca de obicei,lumina lanternei nu răzbătea până în capătul coridorului.Cu greutate,observă că interiorul este identic cu cel din prima cazemată.Viziru,înainta cu viteza unui melc...Introduse lanterna prin prima deschizătură,ce dădea într-o cameră spațioasă,față de celelalte pe care le văzuse până atunci.Imediat ce pătrunse cu tot corpul în încăpere,își dădu seama că,pânza de păianjen lipsește cu desăvârșire!Acest lucru i-a pus nervii la grea încercare.O liniște ciudată învăluia misterioasa construcție germană.În timp ce lumina cu lanterna ,pereții și ungherele,caporalul descoperi într-un colț,aruncate pe jos dar,strivite foarte bine,trei mucuri de țigară,fără filtru!Broboane reci de sudoare,îi inundă fruntea instantaneu,iar bătăile inimi,dublate,răsunau în urechea militarului ,ca niște tobe !Undeva,în altă încăpere,se auzi un zgomot abia perceptibil...„O fi vreun șobolan”,își zise Petre pentru încurajare dar,frica pusese deja stăpânire pe el!Mâna pe c are avea arma,începu să-i tremure ușor.Caporalul simți că nu mai are putere nici să intre mai în interior,nici să iasă!După ce își spuse în gând,„tatăl nostru”,își adună puterile și începu să avanseze,cu spatele,bineînțeles,spre ieșire,de data asta,cu viteză din ce în ce mai mare!Într-un minut,era deja la aer!

- Ce ai caporale?Ai văzut ceva?De ce ești așa palid la față?

- Tovarășe plutonier,începu Viziru,cu glasul scăzut.Ceva este în neregulă!Am găsit într-un loc câteva chiștoace și am auzit un zgomot dubios,mai în fund!Eu unul,nu mai am curajul să intru încă odată,îmi pare rău,dar nu mai rezist1Nici lanterna nu e bună...ori mai merge cu mine un om,ori nu mai intru!

- Soldat Dicu,strigă plutonierul!Mergi la corpul de gardă și spunei fruntașului Nicu,să-ți de-a lanterna cu bateriile cele mai bune și vino rapid!

- Am înțeles!răspunse acesta și porni în pas alergător spre corpul de gardă!

Toți militarii,se adăpostiră de vânt lângă peretele cazematei și fumătorii își aprinseră câte o țigară!Caporalul își aprinse și el un Btși trase un fum.Își aduse aminte că se împlineau aproape doi ani de când fuma,și asta numai din cauza bătrânului care,atunci,în primele zile de armată,l-a trezit în miez de noapte să-i aducă cozonaci și să-i calce pantalonii....Un zâmbet fugar îi lumină chipul...

- Ce ai caporale?Te-ai țicnit?Întrebă subofițerul.Mai acu câteva clipe erai palid iar acum te pufnește râsul..așa,din senin...

- Amintiri,tovarășe plutonier...

- I-a dă-mi și mie un BT poate râd și eu,continuă plutonierul.

Caporalul își servi șeful cu o țigară și un foc.Soldații stăteau și ei,înghesuiți unul în altul,pentru a se mai încălzi!Din cei șapte,doar unul era nefumător.

- Tu ,de ce nu fumezi?îl întrebă Viziru.

- Eu sunt sportiv,tovarășe caporal!De aia nu fumez.

- Dar ce sport ai făcut,Popescule?

- Arte marțiale!Răspunse soldatul cu un aer mândru.

- Bravo soldat!Ai făcut mult timp acest sport,mai întrebă Viziru.

-Cam un an jumate...

- Înseamnă că te bazezi pe tine cât de cât...ce centură ai?

- Maro!Răspunse soldatul Popescu,uitându-se ironic la caporalul Viziru,care trăgea cu nesaț din țigară,mai mai să o mănânce...Ar fi bine dacă v-ați apuca și dumneavoastră de sportul acesta!Asta dacă vă place și dacă puteți renunța la fumat,mai spuse acesta!Vă pot învăța eu câteva procedee și,când vă lăsați la vatră,căutați o sală...

- Câte luni de armată ai Popescule?Îl întrebă din nou,Petre.

- Trei ,zise acesta!De ce?

- Ai tot timpul să te apuci de fumat și tu...

- Eu ,n-o să fumez niciodată,tovarășe caporal!

Caporalul tăcu,spunându-și în sinea lui:„Dacă o să fii și tu ,trimis ,să aduci cozonaci la unu noaptea și să coși frunzele,să nu cadă din copac,sigur o să te apuci de țigară...”Nici el nu pusese gura pe tutun ,până la armată!Nu puteas suporta fumul.Ba chia r vedea într-un fumător,un om complet ratat din punct de vedere fizic....

După câteva minute,sosi și soldatul Dicu.Caporalul verifică lanterna:bateria era nouă!Stătu puțin pe gânduri,apoi se adresă subofițerului:

- Tovarășe plutonier!Eu,cel puțin,nu mai intru singur în cazemată!

- Nici nu discutăm,Vizirule,spuse acesta!Ăsta este locul cel mai important în care trebuie să căutăm,fiindcă,aici au văzut soldații,mișcare!Ți-am mai spus odată!

- Atunci intru dar mai iau un soldat cu mine,indiferent dacă vrea sau nu!Apoi,caporalul,se adresă acestora:„Dacă nu vreți niciunul,o să numesc eu pe cineva!Hai,karatistule!Intri?

Soldatul Popescu,lăsă ochii în pământ,adunându-și niște scame imaginare de pe manta....

- Merg eu ,tovarășe caporal!Spuse soldatul Dicu,un tânăr firav și cam tăcut.Caporalul glumi:

- Dar cum să mergi tu?Ce,ești karatist cumva?Dacă trebuie să ne batem cu teroriștii?

- Lăsați tov caporal!Ne descurcăm noi și fără karate,spuse Dicu.

- Bine,omule!spuse comandantul gărzii.Hai să ne facem treaba și după,luăm pauză...Uite cum facem:eu,merg pe partea stângă a holului,iar tu pe dreapta!Încerci să nu faci gălăgie deloc!Ok?

- S-a înțeles,tov caporal!

Pășind spre interiorul cazematei,Viziru aprinse lanterna!De data asta,fascicolul de lumină ,ajungea până în celălalt capăt al coridorului.Controlară pe rând,toate cele șase camere însă,de teroriști,nici vorbă!Pentru caporal,mucurile de țigară și pânza de păianjen lipsă,arăta că cineva fusese acolo de curând și,acest lucru îl punea pe gânduri...După ce terminară și ultimul cotlon de verfificat,cei doi militari,se retraseră spre ieșire încet,însă,de data aceasta,fără teamă!

- Cum stau treburile băieți?Îi întrebă plutonierul ,când îi văzu ieșind pe ușă...

- Nu este nimic,tovarășe plutonier!Nici măcar lilieci,spuse caporalul.Chiar dacă o fi fost cineva aseară,credeți că ne-ar fi așteptat pe noi să-i găsim?Cine știe la câți kilometri de aici,sunt acum...

- Bine!Spuse subofițerul.Haideți să ne mai uităm un pic prin boscheți și apoi mergem la masă...e aproape ora treisprezece....

După ce colindară preț de câteva minute ,prin bălăriile uscate ,ce se înălțau până la brâu,militarii,se întoarseră în cazarmă,respectiv,la corpul de gardă,iar „tov-ul”plutonier s-a dus direct la comandant,să raporteze situația!După servirea mesei de prânz,toată lumea a trecut la executarea celui mai frumos și convenabil ordin din armată:SOMN!caporalul adormi rapid ,fără grijă,deoarece mai avea patru ore până ce intra din nou în post!

***

Ușa camerei comandantului gărzii,se izbi cu mare putere de perete!În câteva secunde,țeava rece a unei arme,era lipită de fruntea acestuia,iar un braț puternic,îl apucă de gulerul bluzei marinărești,ridicându-l din pat.În fața lui,se aflau doi indivizi îmbrăcați în combinezoane negre și cu cagule pe față!Arătau exact cum își imagina caporalul că arată teroriștii...

- Unde ții muniția,băiatule?!Îl întrebă cu voce groasă,individul care îl ținea de guler!

- Ce muniție...bâigui caporalul,care nu înțelegea nimic...Nu avem muniție...

- Uite care e treaba!Continuă namila de om.Nu avem timp de discuții,așa că,dacă nu ne spui unde ții muniția și cheile de la depozite,o să le găsim noi,peste cadavrul tău...E clar,ori ba?

„Doamne!Ce s-o fi întâmplat cu soldații mei”,?Se întrebă caporalul.

- Soldații!Unde sunt soldații din corpul de gardă?Întrebă!

- Ha!Ha!Râse sinistru celălalt individ,în timp ce trăgea de sertarele fișierului metalic,spunând:Toți soldații tăi,amice,sunt morți și acum urmezi tu,dacă nu ne spui mai repede unde țineți cheile de la muniția gărzii și cheile de la depozite...mai bine zis,dacă nu-mi dai cheile de la acest dulap pe care scrie MUNIȚIE DE RĂZBOI!Pe comandantul unității încă nu l-am găsit,dar nu durează mult,deoarece ,băieții noștri îl caută...

- Taci naibii din gură!Strigă namila care îl ținea de guler pe caporal,dând cu acesta de perete!Caută cheile alea mai repede!Apoi continuă,uitându-se în ochii caporalului,de la câțiva centimetri:Scoate odată cheile tâmpitule,sau de pupă măta rece!!

Caporalul înțelese din privirea teroristului că,nu glumea,și se gândi că,din moment ce toți colegii săi,sunt deja morți,era clar că el este următorul,chiar dacă scoate sau nu cheile fișetului și ale depozitelor de muniție!În cele din urmă,zise:

- Vă dau cheile,dar,să mă lăsați în viață!

- Nicio problemă!Spuseră cei doi,în cor.

Mantaua caporalului,se afla într-un cui,deasupra patului,iar cheile se aflau în buzunarul de la piept al acesteia.Aflându-se lângă pat,Viziru băgă mâna în buzunar,scoțând șiragul de chei și,în aceiași clipă,le scăpă jos intenționat...când namila care îl ținea de guler,s-a aplecat să le ia,Viziru îi dădu acestuia un bocanc în plină figură,împingându-l în același timp,peste celălalt individ...apoi,cu o viteză de care nu se credea capabil,apucă pistolul mitralieră de sub pernă și deschise un foc nimicitor,asupra celor doi,secerându-le picioarele,cu toate cele treizeci de cartușe din încărcător.!Cu arma îndreptată spre fețele lor,îi întrebă.Cine sunteți?Ce vreți de la noi​Sunteți mulți?

- Asta n-ai s-o afli,niciodată,spuse unul din cei doi,în timp ce,în mâna dreaptă ținea deja o grenadă,fără inelul de siguranță...

Caporalul și-a dat seama că nu mai există nici o speranță ca să scape viu,deoarece fereastra din spatele său avea gratii,iar ușa era blocată de corpurile celor doi teroriști...Telefonul începu să sune enervant,ca de obicei.„Hai!Răspunde,gemu unul din indivizi...va fi pentru ultima dată...”

Telefonul se afla la o distanță de cca doi metri de caporal,dar acesta nu voia să riște mai mult,ridicând receptorul.Ar fi fost o pierdere de timp ,inutilă.Mintea începu să-i lucreze,mai ceva ca un computer,căutând o șansă de salvare dar,soneria aparatului,nu-l lăsa deloc să se concentreze.

- Răspunde odată că mă scoate din sărite,telefonul ăsta,spuse același individ.

- Nu am chef,răspunse caporalul!

- Nu ai chef?Bine!Poate ți-l fac eu!continuă teroristul,aruncând grenada pe masă ,lângă aparat.

În aceeași secundă,Viziru,făcu o săritură spectaculoasă pe deasupra celor doi teroriști și,ateriză undeva lângă ușa de la intrarea în corpul de gardă,după care se aruncă afară,așteptând,lipit de pământ,ca grenada să explodeze.Cel mai enervant era faptul că,telefonul ,nu înceta să sune,neinteresându-l că,peste câteva secunde urma să fie făcut țăndări....Petre se ridică din pat ,lac de sudoare.Telefonul sună.Ridică grăbit receptorul și spuse formula de raport:

- Să trăiți,caporalul Viziru la telefon!

- Alo,sunt Nicu.Ce răspunzi așa de greu,omule?Am crezut că nu ești în corpul de gardă,sau că ești,dar mort,împușcat de teroriști.Hai,ce faci?Ne mai înlocuiești sau vrei să dormi numai tu?

- Vin imediat!Am fost obosit.Prea obosit.Dacă îți povestesc ce am visat,mori de râs!Gata,închide și în cinci minute vă schimbăm!

După ce puse receptorul în furcă,Petre se așeză pe marginea patului și privi buimac în jurul său:Toate erau la locul lor,în cameră era ordine...„Mulțumesc doamne că a fost doar un vis,își spuse!”.După ce efectuă schimbarea posturilor,Viziru ,îi povesti fruntașului visul pe care l-a avut,iar acesta râse copios,apoi plecă la odihnă.Noaptea ce a urmat,a trecut în liniște,ziua și noaptea următoare,acesteia ,la fel ,fără ca vreun eveniment mai deosebit să aibă loc.În dimineața zilei de douăzeci și nouă decembrie,comandantul gărzii fu chemat la biroul căpitanului Mihai A.„Ce o mai fi,ce ordine mi-o mai da”?,își spuse Petre,priindu-și bocancii pentru a se prezenta regulamentar în fața șefului.

- Vizirule,începând cu data de astăzi,nu mai ești comandantul gărzii.Vei fi înlocuit de caporalul Marcu și Nicu F.,de fruntașul Sava...

- În sfârșit!Dar care e treaba tovarășe căpitan,ne liberăm mai devreme ?

- Nu,copile,ce ,s-a făcut douăzeci și unu ianuarie?Mai ai răbdare,căci cu evenimentele astea cred că o să stați în unitate și după douăzeci și unu.

- Sper să glumiți,spuse caporalul.

- Nu,Vizirule,chiar am auzit ceva vorbe pe această temă,dar deocamdată nu-i nimic sigur.Pentru altceva v-am scos pe voi din gardă!

- Pentru ce?întrebă curios Petre.

- Întreprinderea „P”,are nevoie de câțiva oameni să facă pază până ce se liniștesc treburile,atăt.Eu m-am gândit că,cei mai apți pentru această misiune sunteți voi:tu și cu Nicu F.Am greșit cumva?

- Nu știu,tovarășe căpitan!Eu credeam căne scoateți din gardă,ca să ne mai odihnim și noi un pic,acum,înainte liberare,că o să plecăm acasă odihniți,glumi caporalul.Dacă dumneavoastră ordonați să plecăm,așa facem.Dar numai până pe douăzeci ianuarie,mai mult nu stăm.Mai avem puțin și primim hainele de acasă și este posibil ca,pe douăzeci și unu să ne îmbrăcăm cu ele...

- Sper că glumești din nou caporale!Nu vă pot permite așa ceva.Aveți și voi răbdare.Eu o să mă interesez pe la comandament și o să vă anunț cum aflu ceva!În regulă?Și mai am o noutate:În intreprindere,vor fi și soldați de la noi și câțiva civili.Tu vei fi comandantul gărzii iar Nicu F.,caporal de schimb.Asta,ca să nu vă ieșiți din ritm,spuse zâmbind comandantul.

- Aveți dreptate tov...ce ar fi să vă spun,domnule ,în loc de tovarăș,vă supărați?

- Cum să mă supăr,măi copile,aștept de mulți ani să mă facă și pe mine cineva domn.Uite că mi-am găsit omul...

- Voiam să spun domnule căpitan că ar fi fost păcat,ca după un an și patru luni de gardă non-stop,să stăm liniștiți câteva zile...

- Hai,ieși caporale!Poate iei bătaie acum la final,glumi iarăși comandantul.Mergi la corpul de gardă și faceți-vă bagajele.Uite aici lista cu militarii pe care îi iei cu tine,mai spuse căpitanul,înmânându-i o hârtie,pe care erau bătute la mașina de scris,douăsprezece nume de soldați de anul doi.

Comandantul gărzii salută respectuos și ieși.În acea zi,în jurul orelor treisprezece,pe platoul din fața dormitoarelor,militarii citați de pe listă,așteptau echipați cu tot harnașamentul din dotare și valize,sosirea căpitanului Mihai A.,pentru ultimile instrucțiuni.Peste câteva minute acesta sosi:

- Dominilor soldați!După cum va spus și caporalul sper,intreprinderea „P”,ne-a rugat să trimitem niște oameni la ei,deoarece ,muncitorii care fac de pază noaptea nu au arme și le este frică să nu fie atacați de cineva.Unii spun chiar că au văzut niște scafandri ieșind din mare ,chiar lângă ei,pentru ca mai apoi să dispară în adânc.Nu se știe sigur dacă este adevărat ceea ce au povestit unii dintre muncitori dar,conducerea intreprinderii,având în vedere importanța pe plan național a acesteia,a considerat că militarii sunt cei mai indicați pentru a asigura paza ei.Eu am făcut lista în care vă regăsiți,voi cei de față.Am încercat să aleg militarii bine instruiți pentru această misiune dar dacă vreunul dintre dumneavoastră nu vrea să plece,să-mi spună acum!

Cum ,bine înțeles ,nimeni nu a avut nimic de obiectat în privința plecării,căpitanul continuă:

- Înțeleg că toată lumea este de acord și acest fapt,mă bucură.Înseamnă că niciun nume nu a fost trecut greșit pe foaie.Vă mulțumesc!Caporalul Viziru,va fi comandantul gărzi iar Nicu F.,caporal de schimb,ca și la unitate.Sper să vă înțelegeți bine,atât între voi cât și în relațiile cu personalul civil și,că nu mă veți face de rușine!Vă rog să fiți foarte atenți la,tot ce se întâmplă în jurul vostru,grijă mare cum umblați cu armamentul.Aș dori ca ,toți cei de față,să vă întoarceți sănătoși în unitate!În intreprindere vă așteaptă domnul inginer Toma.Caporale,cu el să iei legătura și celelalte informații de care mai aveți nevoie.Cam asta e !O să trec și eu pe acolo,într-o zi sau două.

Spunând acestea,comandantul subunității dădu mâna cu toți cei de față,apoi spuse caporalului:

- Am uitat să spun un lucru important!Va trebui să mai așteptați câteva minute!

- Nicio problemă,domnule căpitan.Dumneavoastră sunteți comandantul!

Mihai A.,intră în fugă în clădirea subunității.În câteva minute ,soneria dădu semnalul „adunarea”!Militarii sosiră în fugă,fiecare de pe unde erau repartizați.La fel,ofițerii și subifițerii.În cele din urmă veni și comandantul,ținînd sub braț,caietul gros,în care erau însemnate cele mai importante evenimente petrecute în unitate.După ce ofițerul de serviciu ordonă:„Vă aliniați!Companie ,drepți!”Comandantul,deschise caietul la o anumită pagină și citi:„ORDIN de zi pe unitate nr.5,din data de 29.12.1989.Datorită rezultatelor bune și foarte bune la pregătirea militară,obținute de către caporalul Viziru Petre,acesta este avansat la gradul de SERGENT!

- Pe loc repaus,ordonă ofițerul de serviciu!

Comandantul se apropie de Viziru și îi spuse:

- Asta am uitat să-ți spun!Era în lucru la evidență și,mai,mai să uit!Apoi,cu voce tare:Domnule sergent luați comanda grupei!

Cu emoție în glas,proaspătul sergent,ieși regulamentar din formație și ordonă grupei sale:„Grupă drepți!La dreapta!Luați-vă bagajele!Înainte marș!!Trei pași de defilare,bătuți de treisprezece oameni,răsunară pe platoul unității,cu zgomotul unei întregi companii.Militarii rămași pe loc,îi urmăreau cu privirea pe cei desemnați de comandant să păzească o mare intreprindere din orașul„M”!Nimeni nu bănuia că,în unitate,se vor întoarce mai puțini!Trecând prin fața corpului de gardă,câțiva militari,printre care și noii șefi ai gărzii,făceau cu mâna grupei care ieșea pe poartă!Sergentul,ca și ceilalți oameni ai săi,duse mâna la căciulă,sub formă de salut.O lacrimă ,ca o prevestire,i se prelinse ușor,pe obraz.„Hai!Ce naiba!Doar ești bărbat !”Își spuse Petre,ștergându-se repede cu mâneca mantalei.

Intreprinderea „P”,se afla la circa trei kilometri de unitate,așa că,după ce ieșiră din zona acesteia,militarii se grupară câte doi,tot într-un fel de formație,discutând despre orice,pentru ca drumul să li se pară mai scurt.Sergentul și fruntașul,vorbeau despre liberare,capitalism,femei,etc.Cu armele la umăr și valizele în mâini,cei paisprezece ,semănau cu o grupă de soldați care plecau pe front.Tot drumul pe care îl aveau de parcurs era pustiu,nici o așezare umană nu se mai afla în fața lor,în afară de unitatea vecină,de artilerie antiaeriană,pe care o depășiseră deja în corul de strigăte ale soldaților acesteia care,văzându-i pe marinari,strigau„vatră”și „hai liberare”!

MOARE MĂ,SERGENTUL!

Prin jurul orelor trei și jumătate după amiază,militarii ajunseră în cele din urmă ,la poarta intreprinderii.Acolo,se mai aflau câțiva civili,îmbrăcați în hainele „Gărzilor Patriotice”,fără nici un fel de arme,asupra lor.La vederea soldaților,fețele acestora se luminară,bucurându-se de ai avea alături...Inginerul Toma îi salută și îi invită în clădirea în care urma să fie cazați.Acolo,la etajul întâi,în vestiarul muncitorilor,era amenajat un dormitor format din saltele așezate pe jos.Pe o latură a încăperii,patru calorifere mari ,lungi de vreo doi metri fiecare ,își făceau din plin datoria,împrăștiind o căldură suportabilă în jur.Pe o masă lungă,se aflau un televizor cu lămpi și un aparat de radio.După ce fiecare om își ocupă câte un pat,așezându-și valiza lângă acesta,toată lumea,în frunte cu inginerul,ieși în curtea intreprinderii,pentru a le arăta ceea ce au de păzit și locurile vulnerabile...

Intreprinderea se afla (și se află încă),pe malul mării.Ba, chiar un golf artificial,făcea ca apa să ajungă până în mijlocul curții.De o parte și de alta a cheiului,se legănau patru vase comerciale mari,de o sută de tone( dewight),legate de mal,cu niște parâme groase.Partea dinspre uscat,era străjuită de un gard înalt,din plăci de beton,greu de escaladat,dacă nu ,imposibil,fără ajutorul unei scări.În curte se mai aflau:Clădirea de birouri,cu trei etaje,cea în care fuseseră cazați militarii,clădirea pompierilor(o hală imensă din tablă) și încă o clădire,cea în care lucrau muncitorii.Cam asta era în mare,configurația locului ce urma să fie apărat,împotriva eventualilor teroriști,despre care se vorbea destul de mult,în acele zile.După „vizitarea”intreprinderii,sergentul Viziru întocmi un tabel cu militarii și civilii care urmau să intre în ture,în așa fel,încât,fiecare să aibă șase ore liber și trei ore de patrulare.O patrulă,era formată din doi soldați și doi civili.Printre aceștia erau incluși sergentul și fruntașul Nicu F.La ora doăsprezece fix,fruntașul Nicu,împreună cu soldatul Păun și doi muncitori,își intrară în atribuții.„Restul lumii”,stăteau în fața televizorului,pe jos sau pe scaune.Militarii s-au împrietenit repede cu civilii,drept pentru care,au fost serviți de către aceștia,cu jumări,cârnați și fripturi,aduse de acasă.A fost o masă pe cinste și binevenită!

Astfel prima noapte,a fost una liniștită și deosebit de plăcută atât pentru unii,cât și pentru alții.Nici un eveniment nu a tulburat pacea acestor oameni care ,parcă erau prieteni,de mult!

În seara de revelion,muncitorii veniseră dotați cu toate cele necesare de acasă,în vederea trecerii la noul an:carne,cârnați,cozonaci,vin,cafea,țigări!Toate astea,însemnau destul de mult pentru soldații flămânzi mai mereu,înghețați de frig...Toată lumea aflată „la liber”stătea la masă,când,telefonul ,instalat în dormitor,începu să sune.Era în jurul orelor două,ale dimineții de întâi ianuarie,1990.Sergentul Viziru,sări din reflex înspre aparat însă,inginerul Toma,ridicase deja receptorul.În câteva secunde acesta îl trânti ,de ca și cum sar fi fript și strigă:„Băieți!Ieșiți repede!Pompierul spune că a văzut ceva ,pe apă,chiar lângă pichetul lor”!

„Alarmă!Strigă sergentul.Luați-vă armele!....

Peste câteva clipe,toți soldații erau deja lângă clădirea pomierilor,unii îmbrăcați cu pantaloni și bluză,alții,ca și sergentul Viziru,doar cu pantaloni și maieu,nemaiavând răbdare să se îmbrace.Afară era un ger năprasnic,iar vântul sufla cu putere ca de obicei...

„Unde o fi omul ăsta care a sunat?Dar patrula?”Se întrebă sergentul.Deodată,din apă,se auzi un clipocit ,diferit de cel pe care îl făceau valurile acelui golf artificial.Din cauza întunericului și a ninsorii viscolite,nu se putea vedea nimic la o distanță de cinci-șase metri de cheu.Clipocitul se mai repetă odată,mai puternic,ca și cum cineva ar fi ieșit din apă!„Culcat”!Strigă sergentul,în timp ce se aruncă pe betonul înghețat,unde fulgii de zăpadă nu reușeau să se adune,fiind împrăștiați de vânt.Nimeni nu mai simțea frigul...Stăteau cu toții pe burtă,la doi pași de apa mării cu țevile armelor și ochii ,îndreptați spre bezna ce o cuprindea!Soldații ,așteptau,lipiți de beton,ca niște frunze ude,așteptând,cu nervii în pioneze!Se așternu o liniște înspăimântătoare!

Deodată,chiar în fața grupei aliniată pentru luptă,apărură pe apă două siluete albe,apropiindu-se repede de cheu!„Nu trageți,sunt două lebede rătăcite!”,strigă sergentul!

Într-adevăr,„scafandrii ”care provocaseră alarma,nu earu altceva decât ,două frumoase lebede albe ce înotau în golf,la adăpost de valurile uriașe ale mării.Acestea își spălau penele cu ciocul,bătând din când în când din aripi,fără să le pese că,treiprezece pistoale mitralieră,au fost gata-gata,să le secere!În acel moment,civilii,aflați și ei pe jos,undeva în spatele soldaților,se ridicară și veniră mai aproape!Toată lumea,izbucni într-un râs molipsitor!Sosi și patrula care tocmai își terminase rondul,neștiind nimic de cele întâmplate,dar,despre pompierul care dăduse de fapt alarma,nu se știa nimic.Se îndreptară cu toții spre pichetul de pompieri.Sergentul se apropie de fereastra camerei în care trebuia să se afle acesta și,cu o lanternă primită de la un muncitor,lumină interiorul;Pompierul de serviciu,era în încăpere,dar cu burta lipită de podea și cu o coadă de lopată în mână,pe care o ținea atât de strâns,încât aproape se scurgea apa din lemn...Viziru bătu cu două degete în geam și strigă:„Scoală nene!Suntem noi,militarii!”Acesta se ridică suspicios,și,apropiindu-se cu mare grijă de fereastră,privi pentru câteva secunde chipurile celor de afară,luminate pe rând,cu lanterna,de către sergent.

„O mie ”de încuietori și zăvoare fură date deoparte și,în scurt timp,omul se afla în fața soldaților,dar tot cu bâta în mână!În cele din urmă,deschise gura:

- I-ați prins pe scafandri?I-ați văzut?

- Da!I-am prins!Spuse sergentul.Uite-i colo,în apă!

- Pffffaai!Zise omul!Cruceasca lor!M-am gândit eu că ar putea fi niște păsări,dar parcă prea mare gălăgie făceau!Câtă frică am strâns....Împușcați-le domnule,mai spuse acesta ,vizibil iritat de motivul pentru care a stat întins la podea,cu inima cât un purice.

- De ce să le împușcăm?întrebă fruntașul Nicu.Ce vină au aceste ființe că au aterizat aici?Ce,ele au știut că în românia este revoluție?

- Gata!Haideți la dormitor,spuse sergentul...

Toată lumea plecă la căldură,în afară de patrula care trebuia să-și continue serviciul și pompierul cae a rămas cu ochii pe lebede,înjurând mai departe,reginele deltei..

A doua seară,la ora douăzeci și patru,sergentul Petre intră în serviciu,împreună cu soldatul Dobrescu și alți doi militari.Îmbrăcați corespunzător de data aceasta,cei patru oameni,mărșăluiau pe chei,povestindu-și fel și fel de amintiri din armată sau din civilie..Vântul nu încetase deloc,iar zăpada continua să cadă neregulat,formând troiene lungi în locurile mai dosnice,transformând împrejurimile într-o priveliște sahariană!Trecură mai întâi pe la cabina pompierului.Acesta se afla la post,ștergâng cu o cârpă îmbibată în motorină,câteva stingătoare de incendiu.Plecară mai departe.Cele două lebede ,își vdeau „de treaba ”lor,plutind fără griji pe lângă mal...

Când patrula ajunse în dreptul primului vapor comercial,soldatul Dobrescu îi opri brusc,arătând cu mâna spre scara vasului...Mi s-a părut că văd o umbră,pe scara vaporului... .Soldatului ,la cele trei luni de armată pe care le avea,i-a trecut prin cap să fugă dar,în același timp,în urechi îi răsunară cuvintele căpitanului Macovei,rămase în memorie,de la una din orele de învâțământ politico-ideologic:„Soldatul român este dator să ucidă o sută de inamici înainte de a se lăsa ucis,altfel,va fi considerat trădător de neam și țară,iar familia lui va plăti pentru asta!Trăiască tovarășul Nicolae Ceaușescu,trăiască republica socialistă românia!”

- Ați văzut ce am văzut și eu?îl întrebă pe sergent.

- Nu!Spuse acesta.Hai să ne facem nevăzuți.

Se lăsară pe vine toți patru,la adăpost de vederea celui din vapor,lângă piciorul macaralei uriașe.Muncitorii începură să șușotească și ei că,au observat un om urcând pe scară.

- Ce facem?Îl întrebă pe sergent,unul dintre aceștia,făcându-se și mai mic decât era în realitate.

- Nu știu ce să spun!Cine naiba o mai fi și ăsta?Sau ăștia!Dacă-s mai mulți?E clar că cineva se ține de capul nostru și vrea cu tot dinadinsul să fie ciuruit.Nea Gică!Continuă sergentul.Mergi la dormitor și spunei fruntașului,să vină aici cu toți oamenii,dar cu grijă.Să aducă și o lanternă!Vino cu ei ca să le arăți locul în care ne aflăm!

- Bine sergente!Am plecat!

Vasele legate de chei,erau aproape niște epave,aduse acolo pentru reparații capitale.La bord nu exista nicio lumină iar scârțâitul parâmelor pe „baba”,le dădea aerul unor fantome din tablă.În câteva minute sosiră la fața locului toți soldații,în frunte cu Nicu F. și Gică Pandele,care le arătă unde sunt colegii...

Sergentul ,expuse pe scurt situația militarilor,apoi întrebă:

- Cine merge cu mine pe vapor?

- Merge toată grupa,tovarășe sergent!spuse Dobrescu.

- Nu putem merge cu toții!O parte dintre noi,trebuie să rămână la scara vasului,pentru a nu-i lăsa pe idioți să ne scape,spuse sergentul.

Șase soldați,ridicară mâna!Erau cei care urmau să meargă cu el.

- Nicule!Rămâi tu aici cu ceilalți!Aveți grijă să nu trageți în noi,mai spuse sergentul.Apoi către cei șase:Haideți!Tiptil,după mine și fără zgomot.

Șapte umbre negre,se deplasau în șir indian către scara vasului...

Un zgomot înfundat se auzi din burta vaporului!.„Culcaaat!Urlă sergentul”!Soldații începură să tragă cu toții,la foc automat!Se stărni un zgomot infernal ,iar gloanțele mușcau tot ce întâlneau în cale :beton,lemn,tablă,ca niște insecte flămânde,din oțel!

- Oprițivă!Nu mai trageți!Cine știe ce o fi fost și voi apăsați imediat pe trăgaci și fără ordin...

- Și dacă trăgea altcineva în noi acum...muream așa,aiurea!Spuse un soldat...

- Bien!Să nu mai faceți asta ,până nu vă spun eu!Dacă e vreun civil,doamne ferește,de pe aici,din intreprindere?Văd că nu se mai aude nimic...Trebuie să ne liniștim cu toții.Patrula rămâne în zonă,iar restul mergeți înapoi în cameră!

Din acel moment,nu s-a mai întâmplat nimic în intreprindere!De undeva ,de mai departe,din oraș,mai răsuna încă noaptea,câte un foc s-au mai multe de armă,până ce,au dispărut cu totul!Peste două săptămâni,lucrurile reveniră cât de cât la normal,iar militarii,după viața „frumoasă”,dusă printre civili,s-au reîntors la unitate!

LIBERAREA

După aproape încă o lună de armată în plus,sosi,în sfârșit,ordinul de lăsare la vatră.Toți militarii ce trebuiau să plece acasă,de tot,se îmbrăcară deja civili,cu o zi înainte!Nu le mai păsau de nimic,decât de civilie.Revoluția se stinse așa cum a început.În țară au avut loc lupte,în mai multe orașe.Au murit atunci foarte mulți tineri,oameni care făceau parte din generația DECREȚEILOR,cum le zic acum ,niște politicieni,veniți din neant,după bani și faimă!

Sergentul Petre Viziru,se hotărî să plece și el acasă și să nu se mai întoarcă la unitate,pe postul de subofițer,cum îi propuse comandantul subunității.Cu toate astea,după nici trei luni de la liberare,era deja angajat MILITAR PROFESIONIST,la o unitate de marină militară din Galați...

în sfârșit,a sosit și ziua plecării!Fiecare dintre puținii soldați care se lăsau la vatră(restul fiind detașați și liberați de la canalul Dunăre-Marea-Negră),a strâns mâna soldatului,ofițerului,subofițerului care rămânea în continuare la datorie,apoi se îndreptară către autobuz.În timp ce urca în mijlocul de transport,Petre Viziru observă lacrimi în ochii comandantului,această imagine,întipărindu-ise adânc în memorie!Ceilalți colegi,civili de acum,își manifestau bucuria zgomotos ,când,autobuzul porni din loc.

Fostul militar Viziru,privea prin geamul aburit al mașinii ,ștergându-l din când în când cu palma,spre ceea ce a fost pentru el,timp de doi ani,casa și a doua familie,unitatea militară ,care se pierdea ușor,din ce în ce mai tare,în ceața acelei zile de întâi februarie 1990.

Din gara cu ferestrele sparte și pereții ciuruiți de gloanțe,un tren pornea plin cu tineri,spre civilie.Unii erau mai tăcuți,alții deosebit de veseli,această veselie molipsindu-i până la urmă,pe toți.

Într-un vagon,plin cu Moldoveni,proaspăt liberați după atâta vreme,o cucoană grăsună,îmbrăcată bine și cu degetele doldora de aur,se ridică de pe banchetă și,în timp ce mergea spre vagonul următor,spuse cu glasul pițigăiat:„GOLANILOR!Ce facețiatâta gălăgie!Nu mai poate omul să stea un pic liniștit din cauza voastră!De unde dracu veniți așa mulți?”„DE LA BAL,DOAMNĂ!”Răspunse fostul sergent....

Trenul își urmă itinerariul,cu sirena chiuind deseori,încărcat cu vreo două sute de tineri proaspăt liberați,un contigent ce a avut parte de un sfârșit de armată zbuciumat ,zăpăciți numai de minciuni și de șuierul gloanțelor....

„Oare câți dintre noi lipsesc?”se întrebă Petre Viziru,în timp ce privea pe geamul vagonului,pereții ciuruiți de gloanțe ai caselor care-i treceau prin fața ochilor.Lăsa în urmă,un oraș îndoliat,fără să știe...

SFÂRȘIT!